Crima si pedeapsa

Crima si pedeapsa- F. M. Dostoievski

Editura Adevarul, 2011

Traducere Antoaneta-Liliana Olteanu

Daca pana acum am tot mentionat ca citesc aceasta carte, nu am facut-o ca sa ma laud, ci pentru a contura o anumita stare care m-a insotit de-a lungul lecturii. Cred ca e una din cartile care chiar nu mai au nevoie a fi recomandate, cei care au citit-o inteleg la ce ma refer iar cei care inca nu au citit-o, au cules deja din multe surse ideea ca va trebui, candva, in viitor, sa citeasca aceasta carte. Titlul sau, ca expresie de sine statatoare, il stiam si il foloseam inca dinainte de a sti ca reprezinta titlul unei carti. Mult mai tarziu am aflat la ce se refera acea expresie, si ulterior cine a creat opera literara.

Dupa ce am depasit prejudecatile, reticentele fata de literatura rusa, a devenit aproape o nevoie sa citesc si cartea aceasta. Cum spuneam mai sus, referindu-ma la o anumita stare din timpul lecturii, intr-adevar m-am simtit coplesita de tot ce inseamna aceasta grandioasa constructie literara. Prin atmosfera, prin personaje, prin forta de patrundere in mintea si in sufletul uman, m-a subjugat, s-a infiltrat in constiinta mea  pe o cale diferita decat au facut-o alte carti puternice. In afara de faptul ca mi-am constientizat mediocritatea, am simtit cat de puternica este aceasta carte, cate valente ascunde intre paginile sale. 

Am pasit asadar in Rusia secolului XIX, alaturi de unul din cele mai cunoscute personaje ale literaturii universale- Rodion Romanovici Raskolnikov. Cine e el?- un criminal, dar nu unul oarecare. Teoretic, el poate fi numit astfel, eu insa nu l-am perceput intr-un mod atat de odios, crima sa nu m-a infiorat intr-atat incat sa inlature acea doza de empatie ce apare adesea fata de personajul central al unei carti. Nu neaparat pentru ca mi-as fi insusit justificarile sale, nu-mi dau seama daca am facut-o sau nu, ci pentru ca l-am privit cu oarece compasiune. Aceasta compasiune nu a venit datorita unor considerente sociale ce ar putea fi considerate firesti- viata austera, mizera pe care o ducea, in acea camaruta sordida, in hainele sale uzate, purtate si raspurtate. Probabil isi are izvorul in acea tendinta de a cauta sa rezonezi cu personajul principal al cartii pe care o citesti, n-as putea explica prea bine. Intr-un fel, ceea ce poate parea nebunie, mie nu mi s-a parut chiar asa. Dezolarea, debusolarea, idealismul, constiinta zbuciumata si macinata de ganduri, de temeri si idei- toate aceste lucruri ce il definesc pe Raskolnikov sunt redate cu o maiestrie indiscutabila si isi lasa amprenta si asupra cititorului, nu doar asupra personajului.

De altfel, aproape toate personajele au latura psihologica foarte puternic conturata. Nu sunt oameni obisnuiti, cel putin in aparenta. Ori poate ca de fapt asa ar parea, obisnuiti, daca interiorul lor nu ar fi atat de adanc sondat si redat pana in cele mai fine amanunte, evidentiind fatete ale naturii umane in situatii si stari apasatoare, de constrangere chiar. Gandurile, trairile lor, fara a fi tratate superficial, dimpotriva, nu sunt dezvaluite complet. Impresia predominanta a mea a fost ca Dostoievski nu spune tot, desi scrie amplu, te lasa sa descoperi ceea ce ar mai trebui scris si totusi intelegi si aceste dedesubturi ce nu sunt explicit descrise. Nu stiu cat de coerent am descris aceasta senzatie. Constientizezi, ba mai mult, vezi cat de vasta este opera. Cu toate acestea, luand fiecare bucatica in parte, ceea ce deduci in afara frazelor deja scrise ar cumula inca pe atat.  

O alta impresie a mea este ca Dostoievski nu ne ofera prin personajele din aceasta carte tipologii umane. Indivizii acestia, cu unele exceptii, par a fi unici, desprinsi din constiintele colective, cu gandire si reactii omogene. Au insusiri ce ii deosebesc in randul maselor, reactiile, gandurile lor, modul de a actiona surprind nu neaparat prin originalitate, ci printr-o tendinta de autopedepsire.

Atmosfera este una intunecata, sordida, lipsita de orice urma de romantism. Cladirile mi le-am imaginat a fi nu doar saracacioase, ci si dezolante, apasatoare, imbibate de un iz de mancare si umezeala, specific, nu stiu daca va puteti da seama ce vreau sa spun. Iar in ceea ce priveste aspectul fizic al oamenilor, acestia par marcati de aceeasi atmosfera, parca le-ar lipsi frumusetea, or cel putin eu nu am reusit sa imi inchipui chipuri atragatoare.

Insa am scris atat si totusi nu am adus decat vag in discutie cele mai importante aspecte- crima infaptuita de Raskolnikov, motivatia acesteia, precum si intregul proces psihic care se desfasoara in jurul sau si cauzat de aceasta. O desfasurare atat de ampla greu mi-as fi putut inchipui, daca nu imposibil. Operatiunea de adunare a firelor este atat de complicata si anevoiasa- sa incerc sa rezum totusi, desi imi percep atat de clar neputinta, incat nu imi vine sa ma lansez in analize. Raskolnikov nu e un criminal ordinar, ucide in urma unei indelungate framantari psihice si din ratiuni greu de acceptat, nicidecum de inteles de catre oamenii obisnuiti. El este cel care concepe o teorie  in lumina careia anumite crime ar fi permise de o instanta superioara celor de rand, create de oamenii de rand. Nebunie? Sclipiri de geniu? O capacitate de gandire ce excede limitele obisnuite? Ce se ascunde de fapt sub invelisul mintii acestui individ capabil sa comita acte de o cruzime deosebita si in acelasi timp, sa inspire compasiune?

Convingerile sale, zdruncinate o data cu savarsirea actului criminal, denota o logica proprie, si ea tulburata o data cu instalarea starii delirante. Interesant e ca mustrarile sale de constiinta nu urmeaza o linie fireasca, nu-si regreta fapta in sine, nu-i pare rau de uciderea batranei, ci doar de uciderea surorii acesteia, Lizaveta, pe care de altfel, el si-o justifica intr-o anumita masura ca pe o necesitate. Regretele sale vizeaza mai degraba faptul ca prin fapta sa nu a reusit sa isi confirme crezul. Desi nu as putea spune precis ce anume ii determina tulburarea psihica si fizica imediata infaptuirii crimei. Poate teama de a nu fi descoperit, declansata imediat dupa crima. In aceasta privinta, si nu numai, cred ca va fi necesar sa recitesc cartea aceasta. Simt ca mi-au scapat anumite lucruri, printre randuri, si probabil ca si acesta este doar unul din meritele acestei carti- te indeamna la recitire, pentru a-ti dezvalui alte si alte detalii si idei, nu se dezvaluie in intregime de la prima lectura, incat sa o poti pune la loc in raft pentru generatiile ce vor urma.

La o privire superficiala, s-ar putea spune ca Raskolnikov ar fi ucis pentru bani, impins de saracia in care se zbatea. Totusi, el nu este atat de disperat in a face rost de bani, din moment ce refuza un mic ajutor atunci cand i se ofera. Mai degraba ucide din dorinta de a schimba intr-un fel oranduirea lumii, nu pentru a-si potoli foamea de moment, ci pentru a-si contura un viitor mai bun intr-o societate cladita dupa cum considera el ca ar fi bine, inlaturand paduchii din ea. Linistea sufleteasca si-o gaseste cu greu, cand inceteaza sa mai lupte impotriva simtamintelor firesti, cand accepta existenta sentimentelor, a iubirii, dupa ce ispaseste o parte din pedeapsa harazita de instantele omenesti. Adevarata pedeapsa in opinia mea este insa tot calvarul prin care trece, esecul puternic pe care il resimte, tot acel surghiun in care se trezeste brusc, fara sa poata scapa, desi se poate inca misca liber si poate face orice doreste. Numai ca nu se poate bucura de posibilitatile pe care le-ar avea, ci traieste sub imperiul propriei vinovatiei, o vinovatie diferita de cea pe care ar resimti-o un criminal obisnuit.

Ce sa mai spun? M-as intinde pe inca vreo cateva pagini, daca ar fi sa ma ocup si de celelalte personaje. La fel de interesanta ca natura umana este Sonia/Sofia Semionovna, cea care il sprijina si il iubeste neconditionat pe Raskolnikov. Pana si aparitia acestei iubiri are in ea ceva deosebit si nu urmeaza pasii la care te poti astepta. Impinsa de saracie la o viata dezonoranta, la prostitutie, Sonia pastreaza o tarie morala si o integritate straina de ceea ce este nevoita sa faca cu trupul sau. Nu se indeparteaza de credinta, desi poate parea bizara asocierea dintre trupul pacatos si lectura cartilor sfinte. Ea nu-ti starneste insa repulsia aceea pe care a starni-o o femeie usoara, ceea ce primeaza la ea este bunatatea, sufletul sau mare, incat nu o poti privi ca pe o prostituata, ci ca pe o biata tanara saraca, capabila de sacrificii imense pentru cauze straine de propria persoana. Se sacrifica mai intai pentru familia sa, pentru fratii sai vitregi, iar apoi pentru Raskolnikov. Ca si cum ar fi predestinata unei vieti de sacrificiu, ea nu urmareste vreo satisfactie sau nevoie proprie, capabila sa ierte si sa inteleaga orice celor din jur.

Ca sa ma apropii totusi de finalul acestui articol, care se pare ca este cel mai lung din cate am scris pe acest blog, ma inclin in fata fortei creatoare a acestui urias scriitor ce a marcat pentru eternitate literatura de pretutindeni si din toate timpurile. O carte cu adevarat mare, o carte de capatai, pe drept considerata capadopera a literaturii universale din toate timpurile.