Medgidia, orasul de apoi- Cristian Teodorescu

De trei ori am inceput cate o fraza si de trei ori am sters. Acum imi impun sa nu mai fac asta si sa continui sa scriu, asa cum ma pricep, despre aceasta carte, de fapt, acest roman- denumirea aceasta, ferm precizata, mie mi s-a parut initial nepotrivita. Pe urma, am constatat ca ma insel, roman este, desi teoretic il poti citi de oriunde, si, la o prima vedere, l-ai putea considera doar o grupare de povestiri, de multe povestiri, peste o suta. Stiam cate ceva despre carte, altfel nu ar fi ajuns in biblioteca mea, si am avut prilejul de a citi recenzii si inainte de a ma apuca efectiv de ea, dar si in timp ce citeam.

N-as vrea sa reiau idei ale celor ce au scris inaintea mea, dar nu pot ocoli acest lucru, pentru ca ele reprezinta amanunte esentiale, definitorii ale atmosferei create in acest inedit roman. In debutul cartii, autorul precizeaza ca ea pooate fi citita in mai multe feluri, in functie de fiecare, de stilul fiecaruia de a citi. Eu am ales insa metoda clasica de parcurgere a unui text- de la cap la coada. Cunosteam oarecum Medgidia inainte de a incepe lectura si credeam ca voi reusi sa citesc transpunand cele citite in decorul pe care il aveam eu in minte. Am regasit insa o Medgidie a anilor din preajma celui de-al doilea Razboi Mondial, care imi amintea intr-o anumita masura senzatiile pe care le legam eu in mintea mea de acest oras, dar totusi, era atat de diferita. Nu am reusit sa fac suprapunerea imaginilor, oricat m-am chinuit. Lumea redata de autor intre paginile cartii avea alt iz, alte coordonate- era mult mai fascinanta decat crezusem.

Totusi, permanent mi-am amintit de atmosfera din Cartea soaptelor, a lui Varujan Vosganian- nu pentru ca ar fi fost vorba de un stil asemanator, ci datorita personajelor cu gust oriental- armeni, turci, tatari, evrei. Observati ca am spus gust- acesta mi s-a parut termenul cel mai nimerit, intrucat avem de-a face cu multe senzatii gustative si in aceasta carte. Iar vizual, un orasel intesat de pravalii interbelice, populat cu feluriti oameni, fiecare interesant printr-un amanunt sau altul.

Perioada in care se petrec cele povestite este una foarte tulbure a istoriei noastre, cea a anilor ’40, in care se succed trei valuri nefaste asupra oamenilor- legionarii, razboiul, apoi comunistii. Venirea la putere a acestora din urma rascoleste definitiv orice urma a vechii oranduiri, schimband drastic chipul orasului, de fapt, al intregii tari.

N-am putut sa nu remarc si eu, desi o facusera si altii, pentru ca as fi facut-o oricum, fara sa ma ghidez dupa sugestiile lor, asemanarea cu Marquez in constructiile unor fraze, dar nu il acuz prin asta pe autor, pentru ca si eu, la randul meu, gasesc atat de potrivite anumite formule de evocare specifice scriitorului columbian, incat nu le pot inlocui cu altceva, atunci cand mi se astern pe limba sau in varful penitei. Asadar, sa nu se inteleaga ca as considera romanul lipsit de originalitate, din moment ce am facut deja doua observatii referitoare la o legatura cu alti scriitori- cartea are acel ceva al ei, care o face sa se distinga in peisajul literar, este scrisa intr-un stil accesibil si aduce la lumina o lume apusa, dar ale carei ecouri razbat inca in memoria celor de azi, fascineaza prin fiecare detaliu.

Multitudinea de personaje contribuie la crearea aspectului de fresca a orasului de atunci si a celui de apoi. Mai mult, eu am avut impresia unui colaj, fiecare povestire fiind o particica dintr-un tablou imens, sfaramat, si, adunate toate, potrivite fiecare la locul sau, refac imaginea initiala, doar ca rezultatul seamana cu un mozaic din bucatele de sticla colorata. Iar acest mozaic nu se margineste a ne desfata vizual, ci aduna intre piesele sale o varietate de alte senzatii, incat poti avea impresia unei intoarceri in timp- poarta timpului- paginile adunate intre copertile acestei carti.