Prea puţin timp pentru vise...

Visele sunt undeva la periferia realitatii. Pentru vise, prea putin timp ne ramane. Problemele cotidiene, lupta pentru sipravietuire intr-o realitate adesea cruda, ne rapeste cam toate resursele. Incerci, cand inchiziochii, sa plasmuiesti o imagine idilica, sau poate ideala, care sa-ti aduca somnul  in creierul si asa obosit,  incarcat de griji. Pentru cateva clipe sau  chiar minute, imaginea prinde oarece contur, linii inca firave o zugravesc. Si apoi, brusc, un gand marsav, una din grijile vesnice, se strecoara in minte, intunecand totul, un gol se casca in stomac si aburii somnului au disparut pentru cine stie cat timp. Prea putin timp pentru vise, cele palpabile sunt mai puternice, oricat incercisa le alungi, sa-ti iei gandul de la ele, sa risipesti aerul nefast cu care te inconjoara, parca te sufoca. Pe zi ce trece, mai grele-s toate, pe zi ce trece, sperantele se dilueaza, visele par condamnate a ramane vise si chiar li se reduce si timpul in care fiinteaza.


Coordonatele existentei imi par apasatoare, contrar vointei mele, cea mai mare parte a enegiei mi-o consuma  partea cea mai indezrabila. Ma oboseste acel gol in stomac pe care nu foamea il aduce. Si ma intreb uneori, marii artisti cum reuseau sa creeze si sa supravietuiasca in acelasi timp, caci existenta materiala presupune eforturi si concentrare ce reduc mult din tot ce ar fi necesar unui artist ca sa-si desavarseasca opera, sa-si goleasca sufletul.