Când calendarul te ia prin surprindere

Uite ca se facu noiembrie, asa, pe nesimtite, eu credeam ca mai e putin pana vine. Asta-noapte trecuse de 12 si eu nu reuseam sa imi dau seama nici in ce zi a saptamanii suntem si nici ce data e. Ma simteam complet nestiutoare, lipsita de orice repere temporale, nu mai tineam minte cate zile au trecut de duminica sau ce am facut exavt in fiecare din ele. Pana ce am luat telefonul sa ma dumiresc. Si vad colo, pe ecran: joi, 1 noiembrie. Dezamagita. Nici nu am apucat sa-mi iau ramas bun de la octombrie. Asa ma ia pe mine timpul prin surprindere, rade de mine si-apoi pleaca mai departe, n-ar sta cu mine nici sa-l tai. Si zilele se scurg, aproape egale, oricat as incerca sa le diversific.

 De-acum stam mai mult pe acasa, nu-i vorba, ca degeaba nu stam, dar, parca, lipseste ceva.  Activitati peste activitati, din cele ce se fac de obicei la gradi, doar peste doua saptamani mai adauga comoara un anisor la micul sau buchet.  De cand e ea, parca nu mai e asa respingatoare luna noiembrie, dar tot  cenusie si mohorata imi pare, chiar si atunci cand se imbraca in straie insorite.

Uf! E o luna grea si financiar vorbind, eu nu stiu cum vom face fata, dar ca de oobicei, incerc sa nu fac din asta motiv de insomnie, caci oricum nu aduc prin zbuciumul meu vreo usurare situatiei.


Am si o usoara stare de emotie, dat fiind faptul ca aseara am discutat putin cu sotul despre ceva mai special, nu zic ce, sa nu se  strice planurile sortii. :) Ei, oricum, momentan avem multe altele care sunt prioritare, incat uneori ma intreb, totusi, noi cand si pentru ce mai traim? Doar pentru a plati diverse chestii?  Uneori, poate deveni frustrant sa vezi ca oricate sacrificii ai face, tot nu te ajungi si timp pentru tine nu-ti ramane. Desi eu sunt casnica, particip sufleteste la aceasta lupta pentru supravietuire ce se dovedeste a nu fi una asa simpla.