Februarie deja- alte file rupte

Si trecu prima luna din ast an. Iar eu, ca de obicei, spectator al trecerii timpului, deja obositoare cred cu fiecare astfel de constatare. Insa mi-e necesar sa-mi reamintesc mereu in ce data sau zi a saptamanii suntem, caci in realitate sunt tare zapacita, mereu incurc zilele si traiesc cu impresia gresita ca e o anumita zi si de fapt e alta. Altfel spus, trebuie sa mai arunc ancora prin calendar, insa timpului nici ca-i pasa de unitatile noastre, in care l-am impartit. Nici nu incepe bine saptamana, ca ne trezim ca suntem aproape de sfarsitul ei. Si asa zboara filele cartii noastre, rupte de vant, una cate una, zi dupa zi.
Scrise citet sau mazgalite, nu exista niciun mijloc pentru a le lipi la loc. Au inventat oamenii multe, dar un astfel de lipici inca nu.


Adesea ma trezesc scotocind prin sertare, si gasesc filele cele mai prafuite, le recitesc, dar par atat de neclare, incat apoi ma straduiesc mult timp sa-mi amintesc ce-o fi scriind in locul acoperit de praf… praful uitarii, ce nu poate fi indepartat cu Pronto. Si intre timp, fila de azi ramane aproape goala, putinele insemnari parca seamana cu cele de ieri, scrise simplu, intr-un colt, departe de marginile ce se vor zdrentui la rupere. As vrea sa pot scrie mai mult cu seva vietii ce bolboroseste in strafundurile fiintei mele, sa n-o las sa se iroseasca, sa se usuce de nefolosire. E inca o zi…, inca o poveste din multitudinea de alte povesti, din infinitatea scrisa azi in catastiful vietii. Si tu, si eu, si el, si ea ne scriem povestile fara macar sa ne dam seama ca o facem…