Stresul n-are zi de odihna

Nu obisnuiesc sa fiu in casa la ora asta, dar mai sunt si exceptii. Circumstantele au fost de asa natura incat s-a intamplat sa nu avem starea adecvata pentru plimbarea de seara si nici vremea nu e foarte dulce. Chiar daca nu ploua si, intr-un fel, mi-ar fi placut sa iau aer racoros, am urcat in casa, obosita si fizic si de ideea ca oricum nu ma voi recrea. Simt ca e duminica, o seara ce ar putea fi incantatoare, dar eu ma simt prea apasata ca sa ma pot bucura de ea. Si stiu ca fiecare simte gustul propriilor probleme. Ti le poti inchipui pe ale altora, intr-un grad mai mult sau mai putin fidel in functie de cele traite de tine, dar cam atat, din moment ce nu le traiesti tu in clipa aceea.



Nici nu imi vine sa le mai insir, oricum sunt permanente unele din ele, iar cand peste cele permanente se mai aduna si unele generate de vreun eveniment sau altul, cocteilul e gata. Sau aproape. Ii mai lipseste felia de lamaie. Posibil sa fie o felie cam acra. De multe ori incerc sa le las sa treaca de la sine, numai ca nu pot face abstractie de ele. Se incapataneaza sa ma chinuie si calmul mi s-a diminuat drastic.

Visez la liniste, la lipsa oricaror griji. Ma inchipui undeva intr-o cabana, cu multa verdeata in jur, fara vecini apropiati, pe o coasta de munte unde sa ma tem numai de ursul din padure. Pana ca visul sa devina realitate, s-ar putea sa nu am de care urs sa ma mai tem. La fel de bine cum nici paduri s-ar putea sa nu mai fie, dar...
Si sa stau sa ascult linistea imperfecta a naturii, acea liniste care desi are sunete, iti odihneste nu doar creierul, si sufletul.

Se pare ca stresul este una din cele mai raspandite maladii ale acestui secol. Poate el e de vina pentru accelerarea timpului nostru, pentru pierderea de sine in valtoarea vietii de zi cu zi. E mai prezent decat painea in vietile noastre si parca noi l-am facut sa apara ca notiune, ca stare, dar el, ca o odrasla nerecunoscatoare, nu face decat sa ne subjuge. Sa ne inghita vietile.