Dino Buzzati- Barnabo, omul muntilor. Secretul Padurii Batrane

Editura Polirom, 2003


Traducere- Anca Giurescu

Prea putine cunosteam despre opera lui Dino Buzzati (1906-1972), insa am intalnit adesea referiri la ea, referiri ce mi-au starnit curiozitatea si mi-au facut promisiunea unei lecturi inedite, cu ecouri puternice.

Aceste doua naratiuni destul de scurte concentreaza in ele un suflu epic interesant, plin de vigoare si de trairi intense. Desi nu intentionez sa fac o paralela intre ele, trebuie sa spun ca elementul prezent atat in prima, cat si in cea de-a doua, ca baza, ca fundal si chiar ca personaj distinct, il reprezinta natura, in forma sa pura, salbatica- muntele, padurea, cu atmosfera lor unica, de neinlocuit. Autorul pune foarte mult accent pe individualitatea elementelor naturii, facand din ele entitati cel putin la fel de importante ca oamenii.

In Barnabo, omul muntilor, titlul este sugestiv pentru legatura indestructibila dintre om si munti, atasamentul care, o data nascut, acapareaza sufletul omului si il insoteste oriunde s-ar afla, mururandu-i o chemare perpetua. In acelasi timp, firele ce tes povestea din acest mic roman exploreaza natura umana, cu slabiciunile sale- teama, dorinta de razbunare, de a se revansa pentru un esec suferit la un moment dat, ca stari ce framanta constiinta umana, fara clipa de ragaz. Ce peisaj idilic, muntii aspri, aerul rece si pur, pe care aproape ca il inspiri din fiecare pagina, stancile, brazii, piscurile incremenite in linistea suverana a acelor tinuturi ostile omului si totusi, atat de odihnitoare, atat de aproape de sufletul sau. O unda de nostalgie freamata in succesiunea alerta a frazelor, fraze ce contureaza si oarece suspans, dar unul nu atat de sinistru, cum am gasi de pilda in romanele politiste, ci unul izvorat din fortele primare ale naturii, tainice si maiestuoase.


Secretul Padurii Batrane se desprinde de realitatea cunoscuta noua, infatisand o lume, o alta realitate, ascunsa privirilor noastre si in mod obisnuit incredibila. S-ar parea ca autorul imprumuta elemente ale basmului- duhuri ale padurii, vietati vorbitoare, vanturi cu glas si cu personalitate proprie, insa modul in care o face si le aduce in fata noastra este unul atat de firesc, incat nu ti se pare nimic neobisnuit, nimic ilar in asta, nu te indoiesti de veridicitatea celor relatate. Pentru un plus de verosimilitate, plasarea intr-un tip bine determinat, la o data precisa, apare adesea pe parcursul naratiunii, ca si cum scriitorul ar fi dorit ancorarea cat mai profunda in timp si, implicit, in realitate. Padurea Batrana are individualitatea sa ca personaj, dar si ca element al naturii- ea este acel punct central al copilariei, cu un important rol in devenirea umana, in cresterea si transformarea pe care constiinta le sufera pe parcursul vietii.

Povestea are trasaturile unei fabule ori ale unei pilde- este in egala masura o poveste despre copilarie si pierderea ei, cat si una despre ce avem bun si rau in noi, despre natura umana, capabila sau nu sa traiasca in armonie cu natura, sa-i inteleaga glasurile tainice. Padurea Batrana este acel spatiu al regasirii copilariei prin puritate si bunatate, prin puterea de a crede in fortele binelui. Sentimente de care o data cu pierderea copilariei devenim incapabili, ca si cum nici nu am fi stiut vreodata de existenta lor, un fel de amnezie se asterne peste toate acele aptitudini proprii copilariei. Apropierea de natura si intelegerea ei sunt stari pe care o constiinta impura nu le poate avea.

Enorm de mult mi-au placut aceste doua scurte romane, in care nostalgia are si ea un rol dominant. O scriitura plina de farmec, amprenta a unui talent impresionant de a imprima cititorului sentimente nebanuite. Cu siguranta ma voi intoarce la opera acestui scriitor, ceva m-a facut sa ma atasez de scrierile sale inca din primele fraze. Capodopera sa este considerat romanul Desertul tatarilor, de la care, date fiind impresiile mele in urma lecturilor prezentate acum, am mari asteptari.