Ș-am ajuns și-n zi de joi, bag de seamă. E bine, n-a trebuit să mă gândesc prea mult ca să-mi dau seama ce zi e, nu, n-am simțit miros de week-end prin preajma. Dacă mă gândesc bine, mirosurile din zona în care locuiesc nu-s ele prea încântătoare. Câtă mizerie într-un areal relativ restrâns, mă uimește mereu, deși stiu că nu e cea mai infectă zonă din capitală. E o mare discrepanță- dacă te îndepărtezi câteva zeci de metri de la artera principală, peisajul se schimbă, chiar dacă nu devine cel mai curat. Dar măcar nu mai respiri miros de dejecții umane, de gunoaie putrede, de nespălare crasă, de tot ce nu vrei și nu-ți poți imagina. De regulă, străbat doar o mică parte din zona aceasta murdară. Când nu am de ales, când drumul spre o anumită destinație trece prin acest areal al mizeriei umane.
Mă uitam și eu anul trecut prin Băneasa cum se spălau acolo trotuarele și mă gândeam de ce nu se face același lucru și în zona Gării de Nord, unde chiar ar avea ce să curețe. Totuși, anul ăsta nu prea am văzut mașini de la salubritate spălând străzile sau trotuarele. Or fi fost, dar eu nu le-am băgat de seamă, ori poate și-or fi desfășurat activitatea noaptea și eu nu am vedere la bulevard ca să le văd și, mai ales, să le audiez.
Acum mă pregătesc de o incursiune în aerul fierbinte al acestui sfârșit de vară, cu una din pietre luată de pe inimă, dar e doar una din cele multe. După ceva reprize de frisoane, una din probleme s-a rezolvat măcar parțial și asta mă face să mă simt altfel, aseară, de exemplu, conștientizam singură că al meu chip este detensionat. Și parcă îmi vine să marchez într-un fel momentul, deși nu ar fi în mod normal un prilej de sărbătoare.
Tot ieri m-am și culturalizat puțin. Am mers la muzeu, la Muzeul CFR, aflat în apropiere. Cred că nu se putea nimeri mai bine pentru fii-mea cea mică. În centrul primei săli, o dioramă, adicătelea un ansamblu în miniatură de trasee feroviare, cu trenulețe ce le imitau perfect pe cele din gară, care mergeau pe șine acționate de doamna muzeograf de acolo. Evident că ar fi vrut așa ceva și acasă, asta mică e mare amatoare de locomotive și trenulețe grație lui Thomas- cum care Thomas? The Tank Engine. Celelalte săli conțineau diverse exponate ce țineau de activitatea lucrătorilor feroviari din secolele trecute, un parfum de epocă, de vechi, te frapa în acele săli. Am putut vedea și biroul lui Anghel Saligny și diverse obiecte ce i-au aparținut, precum și fotografii. Interesant, dar cam mic muzeul, mă așteptam să am mai multe de văzut și, mai mult decât atât, să primesc și ceva explicații, dar... nu a fost să fie. Măcar acum am obținut faptul că asta mică mai vrea la muzeu, nu doar la acesta, ci și la cel de pietre. Așa s-a exprimat ea. Pentru că, am uitat să spun, este pasionată și de pietre, mereu culege de prin parc sau de pe stradă și uneori reușește să mi le aducă și acasă. La fel și cu bețele. Dar asta este altă poveste.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo ...
-
Aceasta este pentru mine a cincea carte scrisa de Mircea Eliade pe care o citesc in cei aproape 3 ani de existenta a blogului. Inainte de bl... -
Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...
Ce frumos cand vezi un copil interesat de pietre. Zau, si eu am avut asa o faza cu colectionat de pietre si eram chiar mai marisor probabil, dar pur si simplu nu ma puteam desparti de ele. Eram asa de interesat sa le privesc, desi nu si de sa invat ceva despre ele asa mai stiintific geologic, ca asta mi se parea prea complicat, pur si simplu asa sa le tin si sa ma joc cu ele, in nici un caz sa le arunc, si aveam si pietre mai mici si pietre mai mari, desi bolovani nu cred ca am cules niciodata. Si nu erau toate stralucitoare, ba chiar alea stralucitoare chiar ma oboseau, dar unele aveau asa o culoare frumoasa, sau o granulatie care mi se parea interesanta. Cred ca imi placeau o idee mai mult pietrele slefuite de pe margini de rau sau de mare, si imi placea mult si nisipul, am colectionat nisip chiar din multe locuri. Nu imi placeau argila sau astea mai moi, alea de gen mica asa in foi mi se pareau prea complicate, cam la fel cum la fel de complicate mi se pareau prajiturile de tip foietaj, pt ca mereu trebuia sa fiu atent sa nu cumva sa cada foi pe mine, sa ma murdaresc, sau sa le storcesc din greseala, mi se pareau asa prea fragile, si mie nu imi plac chestiile fragile, sau prea delicate, ca prea stau asa cu frica-n san sa nu cumva sa se sfarame si pe urma sa zica cineva ca e din cauza mea, (eu nu ma apropiu nici acuma de vaze din astea de portelan ff fin la mai putin de 5 metri, si mi-e si frica sa ma uit la ele, doar o singura data cred ca am indraznit sa ating asa cu degetul o farfurie de portelan ff vechi, si numai asa pe margine, unde mi se parea mai solida, in nici un caz sa o iau in mana, desi totusi nu am spart prea multe lucruri in viata mea, dar asa, just in case, sunt ff prudent), iar marmura ma intimida, nici nu voiam sa o ating, desi de privit si de admirat asa cu ochii mi se parea chiar ff OK.
RăspundețiȘtergereHa ! Ha ! Am sa fac o noua leapsa bazata pe ideea "care este piatra dvs preferata ?" Ce idee buna mi-a venit, chiar cu mai multe intrebari legata de aceasta tema ! Abia astept !
Ștergere