Acum doi ani venea pe lume o mica minune... La multi ani, iubita mea!

Sursa foto

Acum doi ani… emotii peste emotii, teama cat cuprinde. Atat de multa incat parca nu mai voiam sa nasc. Stiam ce ma asteapta, cezariana fusese programata si nu mi s-a oferit alta alternativa, desi tare as fi vrut sa vad si eu cum e sa nasti natural. Era dimineata, faceam ultimele pregatiri inainte de a decola spre maternitatea Polizu. Plangeam de frica si de emotie deopotriva, umflandu-mi si mai mult fata si asa destul de desfigurata de apa acumulata. Mi-e rusine sa va arat poza din acea dimineata. Am cugetat mult si am decis ca mai bine nu. N-aveam voie sa beau sau sa mananc, acasa lasam o vraiste si-un santier, o singura camera era locuibila, o grija in plus in acele momente, dar nu putea intrece teama de ce va urma. Am stat vreo 6 ore in asteptare, intr-un mic salon langa salile de nastere. Tati era pe hol, nu s-a indurat sa plece acasa si comunicam prin mesaje pline de nerabdare si de incordarea asteptarii. Si de incurajare din partea lui. Dar parca imi crestea curajul? Nici vorba. Mai ca tremuram de frica.

Pe la orele 16, in sfarsit, m-au luat in primire asistentele, pregatindu-ma pentru operatie. Emotiile au crescut, de-acum eram aproape de momentul inevitabil. Mai intai anestezia, facuta in coloana vertebrala, senzatie neplacuta si nemaisimtita pana atunci. Apoi, m-au intins pe masa, am inceput sa nu-mi mia simt corpul, dar am ramas treaza. Asa trebuia sa fie, nu ca prima oara, cand m-au adormit complet, de n-am stiut nimic. Acum, ce sa zic, pe de o parte a fost bine ca am ramas constienta, pe de o parte nu. M-am simtit un sac tras in toate partile, nu-mi pierdusem cu totul constiinta de propriul corp. Simteam cum se umbla cu mine, doar ca nu ma durea. Dar senzatiile pe care le aveam au fost intr-adevar unice. Apoi, la ora 17 fix, de dupa cearsaful ce masca frontul de lucru, doctorul a ridicat in sus o mogaldeata frumoasa, cu ochisorii deschisi, chelioasa si dulce. N-a tinut-o mai mult de 2-3 secunde, dar in acele secunde, ochii mi-au fost inundati de lacrimi, lacrimi de fericire. Dar nu intr-atat cat sa nu mai vad apoi, intr-un colt, cum mi-o dramaluiau, o cantareau, o consultau etc. Apoi au infasat-o si, inainte de a o duce la salonul de bebelusi, mi-au adus-o infasata, ca o sarmaluta, si am putut-o vedea de aproape, am sarutat-o pe frunte si fericirea mea a crescut, daca mai putea creste, imbinandu-se cu sentimentul straniu de uimire… nu-mi venea a crede… minunea aceea era cea care statuse cuibarita pana atunci in burta mea? Cea care imi dadea ghionturi si se intindea ori de cate ori indicatorul de viteza trecea de 90 km/h? Cea cu care vorbeam adesea, imparatasindu-i bucuriile, temerile, grijile, dar si cuvinte de alint.

Senzatia e greu de explicat- trecerea de la locatarul din burtica la copilasul din fata ochilor mei, constientizarea acestui fapt incredibil, materializarea visului si a ceea ce pana atunci fusese ascuns vederii… nu-mi venea sa cred ca asa minune putuse creste in mine. Desi nu era prima oara, sentimentul era aproape la fel de intens si de neinteles. Apoi, la reanimare, cand mi-am recapatat telefoanele, am primit mesaj de la domnul tatic in culmea fericirii. Avem o fetita minunata! Te iubesc!

Toate acestea s-au petrecut exact in urma cu doi ani. Astazi, acea minune cu ochisori curiosi implineste doi anisori. O privesc si acum nu-mi vine a crede ca e atat de mare. Botul acela, cat doua telecomenzi puse cap la cap, acum alearga, vorbeste, canta si face pozne… ba chiar ridica pretentii cand e vorba de imbracamintea ce urmeaza sa i-o dau sau de lucrurile pe care vrea sa le cumparam din magazine.  

E o zi speciala… reamintindu-mi, m-am emotionat si sufletul mi s-a umplut de fericire…

LA MULTI ANI, minune mica! Sa cresti mare, sanatoasa, ca frumoasa esti si sa ne bucuri mereu cum ai facut-o si pana acum.