Viitor- ce notiune abstracta! Sub hainele lui sta ascuns prezentul. Prezentul de maine, de poimaine, de anul viitor… si asa mai departe. Cum va fi viitorul? De ce as vrea sa fie intr-un fel, in alt fel? Prezentul, in liniile interioare ma multumeste, as vrea ca el sa continue in aceasta forma la nesfarsit. Ceea ce nu pot impaca oarecum este partea materiala a vietii. Dar nu atat incat sa ma ingrijoreze. Stiu ca acel viitor e de fapt o alta clipa prezenta. Si am o incredere inexplicabila intr-o forta exterioara mie dar totodata interioara, ca si cum altcineva ar avea grija de ceea ce mi se intampla, nu gasesc cuvintele cele mai potrivite. Poate ca ma ghidez prea mult dupa ideea ce-o fi, o fi, fara a misca prea multe degete. Ceea ce nu e neaparat bine, ar spune unii, dar notiunea de bine nu e abstracta, e relativa.
Adesea m-am gandit ca oamenii acorda prea multa importanta viitorului, desi el exista doar la nivel de simplu termen. Atat de mult se traieste pentru viitor, toate gandurile sunt canalizate spre acel viitor, incat adesea acel viitor trece pe langa noi, devine trecut, fara a-l fi constientizat macar. Asa om fi proiectati, sa nu putem trai efectiv clipa prezenta fara eforturi anume canalizate spre asta, fara a ne impune asta. Si multe din cele propuse pentru viitor, o data atinse, parca isi pierd din importanta. Poate ca e nevoia de a avea anumite teluri si doar nevoia aceasta in sine ne ghideaza. Ca o jucarie pe care un copil si-o doreste asiduu si de care se plictiseste la scurt timp dupa ce a capatat-o. Poate ca nu e cea mai fidela comparatie, caci nu se intampla sa intervina plictisul in mod frecvent, doar ca acele chestii ce candva aveau statutul de vise, de planuri de viitor, din momentul in care sunt implinite, devin parte fireasca a vietii noastre, nu mai sunt invaluite de acea doza de mister, de farmecul intangibilului.
Poate ca ar trebui sa ne schimbam putin optica. Sa privim ceea ce avem, ceea ce realizam, ceea ce traim cu ochi proaspeti, sa le redam importanta, bucurandu-ne de fiecare in parte, ca daruri ale vietii noastre.
Eu cred ca copiii, cand se nasc, nu cunosc ce e acela timp, caci ei traiesc doar in prezent. Deasemeni capacitatea de a simti emotiile si gandurile sunt maxime la copii. Adultii, in schimb (mai ales parintii, in primii ani de viata ai copilului) fac multe eforturi pentru a le inradacina notiunea timpului, deci si pe aceea a viitorului. Pentru a-i face sa fie asemeni lor (adica handicapati) si pentru a-i pregati sa intre in societatea de adulti.
RăspundețiȘtergereParerea mea e ca adultii, prin educatia pe care le-o dau copiilor, le omoara anumite calitati (asa cum le-au fost omorate si lor, pe cand erau copii).
Isus spune ca numai aceia asemeni copiilor vor intra in Imparatia Cerurilor. Insa noi, adultii, am inteles asta incercand sa punem copiii sa cante prin biserici, sa imite adultii (acesta e doar orgoliu cutrat al parintilor). In loc sa invatam de la copii ce ne pot ei invata, incercam sa-i fortam sa fie asemeni noua.
Apoi ne trezim ca vrem sa fim si noi asemeni copiilor!
@ Mircea: Cat de adevarat! Oare nu putem rupe acest cerc vicios?
RăspundețiȘtergereEu am inteles asta prea tarziu. In plus, copiii vor trai, totusi, printre oameni obisnuiti. Daca-i inveti sa fie ca ei insisi, s-ar putea sa aiba probleme de comunicare cu ceilalti. Vor fi neintelesi de catre ceilalti, vor fi izolati, se vor simti (si vor fi) singuri...
RăspundețiȘtergereSolutia cea mai buna ar fi ca o intreaga generatie sa fie altfel educata.
Eu le-am lasat cate o portita deschisa si ma bucur foarte mult pentru ca copiii mei au ceva in plus fata de ceilalti oameni. Cel putin asa cred eu si asa mi se pare. Cred ca le va fi mai usor sa se accepte (chiar daca sunt putin aparte de grup) decat mi-a fost (si imi este) mie. Se pare ca nu au devenit izolati, ci lideri de grup. Dar e inca prea devreme sa ma pronunt. Exista, oricum, si o influenta a celorlalti din jur.
@ Mircea Vladut: Da, din pacate exista si acest pericol al izolarii daca deraiezi de la traiectoria si conceptiile unanim acceptate.
RăspundețiȘtergere