Putina mediatie

Trist…frunzele se desprind asemeni viselor noastre, spre a putrezi apoi, batatorite de mii si mii de pasi. Uneori, aceeasi e si soarta viselor noastre. Doar ca visele nu sunt frunze, alteori, se mai si implinesc. Dar frunzele parca ar fi visele pierdute. Acelea care pier odata cu trecerea timpului, in locul lor incoltind altele atunci cand ne-am vindecat dezamagirea visului pierdut. Uneori, si noi avem nevoie de o iarna a sufletului, de o hibernare interioara care sa ne refaca spre a porni apoi, din nou, pe zbuciumatul drum al vietii. Drumuri…atatea drumuri ce se intersecteaza, vazandu-se si totusi nestiind unul de altul. Drumuri tesute de un paianjen priceput. Doar ca si el mai greseste, cateodata firul se mai incalceste si noi trebuie sa-l descalcim. Pasim plini de sperante in acest labirint amagitor al nazuintelor noastre, ne ducem existenta tinandu-ne uneori chiar si cu dintii de acest fir, pana ce ajungem la capatul lui…insa desi usor de incalcit, nu poate fi prelungit, chiar de buzunarele ne-ar permite sa mai cumparam un caier de lana. Lana asta din care e facut firul n-o putem cumpara,  suntem nevoiti sa ne multumim cu cat ne este dat, nici mai mult, nici mai putin. Unii reusesc sa rupa firul singuri, in timp ce altii si-ar dori sa mai aiba o bucata, cat de mica. Dar nu noi hotaram cat de lung ne este firul pe care umblam. Suntem atat de mici si adesea atat de neinsemnati. Ce ramane in urma noastra? Putine sunt existentele ce nu pier in valtoarea timpului, mult prea putine. Cele ce prin ceva reusesc sa ramana in memoria celor nascuti cu mult dupa aceea. Dar parca foloseste la ceva renumele postum? Nu celui ce-l primeste, cu siguranta.