Plimbare la ceas de seara

M-am aventurat si eu la orele serii, cand intunericul coborase deja, pe strazi pe care umblasem ziua, dar niciodata la pas, seara. Unele strazi sunt puternic luminate, altele mai slab. N-am umblat pe stradute laturalnice, ci pe un traseu destul de cunoscut mie, strazi principale, dar mai indepartat si inca neexplorat la lasarea intunericului. Cand am plecat, ultimele umbre ale soarelui se mai zareau la orizont, dar, pe masura ce m-am indepartat, s-a facut noapte de-a binelea, chiar daca ora nu era tarzie. Astfel ca am parcurs portiunea din Calea Grivitei dintre Buzesti si Bulevardul Dacia, o zona destul de sinistra pe intuneric. Casele alea vechi parca ma infiorau, dar mai mult mi-era teama de pericolele cu sange cald decat de zidurile vechi de piatra rece si intunecoasa. Trebuie sa recunosc ca farmecul din timpul zilei al acestor cladiri se transforma noaptea intr-un sentiment straniu. Si totusi, mai tare imi batea inima cand treceam pe langa oameni si mai ales pe langa caini. Oamenii- pentru ca majoritatea erau de alta etnie si principiile lor de viata nu corespund cu ale mele. Cainii- puteau fi periculosi, nu poti sti ce li se nazare si sunt multi si peste tot.

Apoi, pornind pe Bd. Dacia, oamenii s-au schimbat. Nu mai prezentau pericol, daca fac exceptie de unul care isi facea nevoile mai mici pe gardul unei institutii al carei nume nu-l stiu. Ajungand in calea Victoriei, mi-am zis ca de-acum sunt in lumea buna si n-o sa ma mai impiedic de specimene nedorite. Ti-ai gasit! Tiganci cu cate-un puradel in brate cerseau pe la colturi, un alt tiganel de vreo cativa anisori cersea aparent singur, dar mi-am dat seama imediat ca e pazit de un tip imbracat bine care se facea ca asteapta nu stiu ce. Am surprins cateva schimburi de priviri intre ei cat am asteptat sa se schimbe culoarea semaforului. Apoi, in parcarea din fata Ateneului, alti doi dubiosi scosesera la inaintare un copil ceva mai mare. Tot la cersit. Bine, daca pica si altceva, presupun ca nu se dadeau in laturi. Apoi, n-am mai intalnit decat oameni seriosi, am putut savura atmosfera placuta, cladirile impunatoare si m-am simtit parca in alt oras. Intr-un fel, stiam ca poate fi si periculos sa ma limb seara, dar nevoia de adrenalina era mai mare.

Am ajuns apoi in zona Universitatii, am cascat putin gura si ochii pe la anticariate, ca doar nu batusem atata drum degeaba, am luat doua carti pentru mine si doua pentru fiica-mea si am parcurs drumul de intoarcere cu metroul. Imi facusem kilometrajul pe ziua respectiva si totusi nu ma simteam obosita. Pe la Piata Victoriei am avut intentia sa ies la suprafata si doar gandul ca s-ar putea sa-i fie frig celei mici m-a facut sa trec pe cealalta linie de metrou sa ma duca direct acasa.

Am gasit o metoda de carat copil+ carut fara sa-mi mai dau sufletul. Pliez carutul si mi-l pun pe umar ca un rucsac si la nevoie, pot lua si copilul in brate, greutatea fiind mai usor de suportat astfel decat sa car in fata caruciorul cu tot cu copil. Astfel pot folosi si rulantele si e mult mai simplu. Pe peronul din Piata Victoriei, cat timp am asteptat metroul, un tip a inceput sa manance un croissant. Motata l-a vazut si s-a apucat sa ceara “tie, tie” , cuvintele provenind de la “sa-ti dea mama si tie”. De fapt ea cerea inca de cand incepuse sa-l desfaca. I-am expplicat ca ajungem la noi la bloc si ii cumpar. Ea nu intelegea si intindea mana spre croissantul omului. Si atunci el a rupt partea din care muscase si i l-a intins. I-am multumit rusinata de indrazneala fetei, va dati seama cum m-am simtit ca i-a luat omului de la gura mancarea. Bine, probabil la fel as fi procedat si eu daca vedeam un pui asa mic cerand ceea ce mananc eu, caci nu te poate lasa rece o asemenea imagine.