Cu ani in urma, multi ani, nu luam in serios cand tata ne spunea Ce-o sa mai vreti voi sa mai fiti copii! Anii au trecut in zbor, aproape ca nu i-am simtit. Daca n-as privi la cele doua realizari si n-as confrunta anul curent cu anul nasterii din buletin, n-as crede ca a trecut atata timp. Cand privim inainte, peste 10 ani ni se pare un punct atat de indepartat incat ni se pare o vesnicie pana vom ajunge acolo si credem ca vom face o gramada de lucruri in tot acest timp. De fapt, valoarea reala a celor zece ani o cantaresti privind in urma. Atunci iti dai seama ca anii s-au dus ca niste clipe, ca acei zece ani nu inseamna nici 3650 de zile (si inca vreo doua-trei depinde cum sunt bisectii), nici echivalentul in ore, minute sau secunde, ci inseamna o suma de amintiri, frumoase sau neplacute, vesele sau triste, o parte din viata ta scurta. Caci viata omului, de cateva decade puse cap la cap, e al naibii de scurta. Cand spui 60, 70, 80, 90 de ani, ti se pare mult. Traindu-i, ti se par atat de putini, caci timpul fuge de noi si ne trezim ca timpul alocat noua s-a scurs.
Nici nu ne dam seama cand din copii devenim adulti. Si regretam ca am crescut, desi atunci cand eram copii, tot ce visam, in afara de jucarii si alte mofturi, era sa fim mari. O ironie a sortii, sa ne dorim ceea ce nu avem. Doar ca dorinta din copilarie se implineste, atragand-o dupa sine pe cea din viata de adult, care e imposibil de indeplinit. Copilaria nu se mai intoarce, orice am face. E un lucru pierdut o data pentru totdeauna. Are si ea grijile ei, atat de inocente si iluzorii, in comparatie cu cele ulterioare, de care nu scapi toata viata.
Timpul nu-l mai pot da inapoi, nu mai pot invia copilul ce a pierit in negura timpului. Prea putin a mai ramas din el, o umbra, ce bate din cand in cand la portile sufletului meu, cerandu-si macar dreptul la reamintire. O amintire plina de nostalgii apasatoare, care nu fac decat sa inteteasca presiunea greutatilor vietii de adult.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo ...
-
Aceasta este pentru mine a cincea carte scrisa de Mircea Eliade pe care o citesc in cei aproape 3 ani de existenta a blogului. Inainte de bl... -
Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...
Copiii au unele restrictii pe care adultii nu le au. De aceea isi doresc copiii sa fie adulti. Pentru libertate si pentru a avea puterea adultilor.
RăspundețiȘtergereCand suntem adulti ne dam seama ca, chiar daca am castigat cateva libertati, am pierdut altele, din cauza ca ne confruntam cu grija responsabilitatilor.
Eu nu-mi doresc sa fiu din nou copil. Iar sa depind si sa fiu batut la cap de parinti, profesori si in general de toti adultii? Macar acum am libertatea de a alege oamenii cu care am de a face. Nici mosneag nu vreau sa fiu, cred ca varsta pe care o am acum e numai buna. :)
Cand eram mic voiam sa fiu mare, acum cand sunt mare vreau sa raman asa, cand voi fi batran... nu stiu ce o sa mai vreau.
RăspundețiȘtergereAsta e viata, nici nu vreau sa ma gandesc la .... viitor.
Desi eu am avut o copilarie destul de fericita, ba chiar privilegiata, cu destul de multe amintiri total OK, mie, totusi nu cred ca imi place prea mult sa retraiesc senzatia de a ma resimti copil. Oricat de super-ocrotit as fi fost eu, totusi mi se pare o pozitie oarecum de neputinta oarecum chiar inspaimantatoare, apropae in continuu cu frica-n san ca te-ai putea trezi cumva,din vreo greseala, singur si chiar fara aparare.
RăspundețiȘtergerePrietena mea cea mai buna mi-a povestit o data ca atunci cand era mai mica, poate cam pe la 9 ani, (deci nu chiar asa de mica), fusese la o lectie de tenis si astepta sa vina parintii ei sa o ia de acolo si sa o duca acasa, si deoarece au intarziat vreo 10 minute, a inceput chiar sa simta un inceput de spaima, (desi isi dadea si ea seama, la varsta aia, ca era una total nerealista si ridicola), ca poate au uitat de ea, ca poate chiar au uitat ca au un copil chiar pe de-a-ntregul !
Am dat si exemplul prietenei mele ca sa arat ca am impresia ca teama de abandon, chiar si neintentionat, este chiar una posibil comuna mai multor copii, nu doar caracteristica mie ca sunt eu mai anxios din fire in legatura cu orice, si prietena mea chiar NU e o anxioasa de loc din fire, ba e chiar ff extravertita si functioneaza la nivel descurcaret social chiar ff bine, dar si contextul in care se afla ea atunci a favorizat un pic acel inceput de spaima, pt ca se afla ca relativ nou sosita intr-o tara straina pe atunci, si chiar depindea si la 9 ani de parinti sa o duca cu masina acasa, adica chiar nu ar fi avut alternativa practica de a se urca in vreun autobuz, ca nu stia inca rutele, plus colegii ei de la ora de tenis plecasera deja acasa la ei, iar profesorul disparuse si el prin vreun birou pe undeva, asa ca o clipa chiar s-a simtit pana si ea usor panicata !
RăspundețiȘtergereLa mine e mai grav ! Eu cand am venit in Norvegia la inceput am avut momente in care efectiv m-am simtit ca pe la 4 ani ca atunci cand a trebuit sa ma duc la gradinita si tin minte o faza in care chiar m-am simtit abandonat de mama...mama mi-a zis mai tarziu ca in primele 2 saptamani am plans incontinuu cand ma lasa la gradinita, ceea ce pt mine care nu plansesem mai niciodata nici cand eram bebelus de se speriasera toti ca eram "prea cuminte", era totusi mai neobisnuit, dar eu nu tin minte decat o singura zi din alea 2 saptamani, deoarece in ziua aia cred ca plangeam asa de tare ca educatoarea m-a luat de langa ceilalti copii si m-a dus sa stau un pic singur in alta camera plina cu jucarii, insa eu m-am suparat si mai rau ca am inbterpretat asta ca m-a abandonat pana si educatoarea pt a ma pedepsi cumva, si nu imi trebuiau mie jucarii la faza aia !
Eu uneori as mai vrea sa fiu adolescent, cam intre 16 si 17 ani cred ca a fost perioada cea mai misto, cand chiar m-am si indragostit la un nivel ff romantic si uneori chiar imi place sa imi amintesc de senzatiile alea si contextul de atunci. Pe urma as mai vrea sa am 21-22 de ani, o alta perioada cu momente destul de placute pt mine, insa mi-as dori sa fiu cel de atunci, dar cu mintea de acum, adica o idee mai matur, ca, zau, probabil nu as fi facut chiar toate greselile pe care le-am facut asa exact una dupa alta in perioada aia, plus influentat oarecum disfunctional temporar de o trauma de un pic mai devreme de pe la 18-19 ani.
RăspundețiȘtergereSi pe urma, mi-as dori efectiv in clipa asta sa am 38-39 de ani, ca sa fi scapat deja de perioada asta de "tranzitie", si sa fiu poate intr-o relatie de cuplu mai solida pe care chiar mi-o doresc, dar pt care chiar stiu ca nu sunt inca pregatit...poate chiar sa fiu in stare sa am cu cine discuta daca ar fi OK sa am un copil...desi realist nu cred ca se va intampla, dar macar asa, la nivel de discutie initiala, cred ca ar fi frumos.
P.S. OK...mi-au placut si perioadele 13-14 ani si 28-29 de ani (sa nu se supere pe mine ca nu le-am mentionat !)
RăspundețiȘtergereAcum sunt intr-o o perioada mai aiurea, insa nu pot sa zic ca nu am momente in care nu ma distrez. Chiar ieri, de exemplu, mi-a venit sa rad de unul singur o data, desi m-am prefacut ca tusesc astfel incat sa nu creada cineva ca am innebunit, mai ales ca eram la serviciu, unde totul inca mi se pare absolut absurd !
Zau ! Mi-am dat seama si de ce scriu pe blog si comentarii de 1 an. Efectiv, am impresia ca ma simt ca un copil abandonat sau ratacit intr-o padure, si imi zic povesti de unul singur ca sa-mi fac curaj ! Trebuie sa ma duc sa ii povestesc asta si Amiutei (blogul Anamaria Sebi linkat de blogul lui loopoo) ca ne-a intrebat de ce scriem pe bloguri !
RăspundețiȘtergere