joi, 19 ianuarie 2012

Fetele tacerii

Nu mai citisem pana acum nimic scris de Augustin Buzura. Ii cunosteam numele de mult, mereu vedeam in biblioteca alor mei cartea Orgolii, dar eram prea mica pe atunci pentru lecturi atat de dificile si apoi as putea spune ca am uitat de ea. Si acum cateva luni, mi-a cazut in mana volumul doi al cartii Fetele tacerii, ceea ce m-a determinat sa caut si primul volum. L-am gasit la Gaudeamus si am putut incepe acum lectura.

Desi mi-a luat ceva sa depasesc inceputul, nefiind o carte usor de citit, incet- incet, frazele al caror inteles imi era greu de urmarit au inceput sa se lege si m-au prins in plasa lor. Exprimarile sofisticate, pe alocuri incalcite, s-au sedimentat si am dat curs provocarii de a le prinde intelesul. Incalceala din primele 20-30 de pagini cred ca s-a datorat faptului ca autorul intra brusc in viata celui caruia ii desemneaza sarcina de a confrunta marturii asupra acelorasi fapte vazute de pe fiecare din cele doua bariade opuse. Aflam detalii despre acest personaj si despre celelalte personaje implicate pe masura ce patrundem in interiorul cartii, lamurindu-ne ulterior chestiuni mentionate ceva mai inainte. Asta pana ce ajungem la partea cea mai consistenta, a marturiilor sau mai corect spus, a marturisirilor, a evocarilor perioadei colectivizarii, vazute prin ochii unui fost activist si prin cei ai fiului unui taran instarit ce se opunea acesteia. Din acest punct, cartea curge, bogata in fapte si in idei.

Si totusi, nu am citit-o ca pe apa, pentru ca am simtit nevoia de a trece bine prin ciurul mintii fiecare paragraf. Foarte multa incarcatura istorica, o radiografie perfecta a acelei perioade atat din perspectiva politica, dar si, poate mai ales, din perspectiva impactului asupra oamenilor, fie ei membri de partid sau aflati de cealalta parte a baricadei. Foarte interesante sunt evocarile privind rezistenta din munti, momente de un tragism incredibil, dar nu pot fi neglijate nici cele traite de simplii tarani ce se opuneau colectivizarii. Cruzimea fata in fata cu demnitatea, oameni cu bune si cu rele, mentalitati ce fac cu greu fata epocii.

Ziaristului Dan Toma ii revine ingrata sarcina de a stabili adevarul, fiecare parte detinand adevarul sau, ce nu poate fi anihilat de adevarul celeilalte. Totodata, el incearca sa ajunga la adevarul sau personal, astfel ca avem o desfasurare de idei pline de substanta, autoanaliza propriei vieti fiind instrumentul principal in conturarea unei filosofii personale.

Tacerea, ca simbol si insotitor perpetuu al celor implicati, ascunde stari si trairi din cele mai diferite. Ea se aseaza ca o masca pe chipul oamenilor, deghizandu-le suferinta, gandurile, ideile. O carte despre adevar, o carte despre curaj si demnitate.

Nu trebuie tratata cu indiferenta nici postfata realizata de autor, o data cu aceasta ultima editie, ce aduce in lumina aspecte foarte interesante. Aparuta in anii ’70, in plin avant al cenzurii, soarta cartii nu a fost una usoara, se vindea pe sub mana si se platea pana si imprumutul de la cel ce reusise sa o detina. Aceasta postfata este interesanta si din punctul de vedere al faptelor reale descrise ce isi gasesc corespondent in roman, astfel ca intreaga carte pare si mai dramatica, mai intensa, o pagina din istorie despre care nu s-a vorbit suficient, dar care trebuie cunoscuta si inteleasa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Marea mă cheamă la ea

N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plaseaz...