Cu fundu-n sus

Am avut un week-end ce a trecut repede, desi nimic deosebit n-as putea spune ca am facut. Am iesit pe-afara la zapada cate putin, deci nu cu asta am umplut timpul. Era sa incep si a treia fraza cu „am” asa ca trebuia sa formulez altfel. Putina relaxare, carti, sudoku si muuuulte, multe ganduri. Desi per ansamblu am fost binedispusi, cu mici exceptii, gandurile au fost pline de ingrijorare. Si asa vor fi probabil pana se vor rezolva problemele. Cand oare se vor rezolva?

Desi n-ar trebui sa ma plang, atata timp cat stau acasa si nu castig niciun ban.
Nu stiu in ce masura va face fata al meu sot la sustinerea atator cheltuieli obligatorii, ma ingrozesc. Totodata, aportul meu, scazand anumite sume generate de mersul la serviciu, nu ar fi prea mare, de aceea el a considerat ca e mai bine sa am eu grija de cea mica. A uitat insa ca in Romania, un roman de rand nu-si poate intretine familia din salariul sau, in conditiile in care nu are casa sa si trebuie sa plateasca o chirie ce depaseste cu mult salariul minim. Din fericire, el nu are salariul minim, dar nici unul mediu, astfel ca totul se transforma in misiune imposibila.

Atunci, insomniile devin firesti, ma roade tot mai mult aceasta situatie dificila, simt nevoia sa fac si eu ceva. Sa contribui cumva la iesirea din impasul financiar. Intr-un fel ma simt legata de maini si de picioare. Pana nu ne stabilim undeva, nu am cum sa gasesc o solutie pentru cea mica. Chiar si pentru gradinita ce inepe din toamna, tot de pe-acum ar trebui sa iau masuri. Sa vezi alta bataie de cap si cu asta, caci se stie de criza locurilor in gradinite, mai ales in cele cu program prelungit. Inca mai visez la jobul la domiciliu, dar se pare ca sansele sunt minime.

Dupa cum se vede, nu-s prea optimista la debutul acestei saptamani. De fapt, nu stiu daca optimismul e cel care-mi lipseste, intr-un fel, speranta nu mi-am pierdut-o, dar ma apasa prea mult grijile, simt un gol in stomac ce ma epuizeaza.