Dragoste...la prima vedere

O seara aurie de iulie...zapuseala de peste zi capatase miresme de fan cosit, iar ultimele raze ale soarelui invaluiau satul in unde galben-trandafirii de lumina. Vacile abia se intorsesera din lunca, ultimele isi taraiau leganandu-se ugerele doldora de lapte proaspat si gras...Ce treburi o adusesera in acea parte a satului- uitase deja...ii intalni privirea si un fior adanc ii strapunse inima...nu stia ce e dragostea, nu stia ce e cu acel fior misterios...privirile li se contopira intr-un zambet tainic, ca si cum s-ar fi recunoscut...se cautasera pana atunci, dar n-o stiau...acum, privirile lor aveau aroma regasirii si nu-si desprinsera ochii unul de la celalalt pana ce drumurile le-au indepartat trupurile spre zari diferite...sufletele insa erau mai aproape ca niciodata. O privire...o prima vedere fu de-ajuns...stomacul fremata cot la cot cu inima...era prea cald sau prea frig...hainele lui pamantii se confundau cu praful ulitei, dar ochii...pulsau o lumina angelica, patrunzatoare si nemaintalnita...A doua zi s-au revazut, dupa o noapte aproape alba de framantari interioare...parca stiau ca se vor intalni si asteptasera acea reintalnire...era firesc sa vorbeasca desi nu se cunosteau...parca asta asteptasera de cine stie cand...stiau ca atunci si acolo urmau sa se intalneasca, desi nu-si vorbisera pana atunci...intalnirea nu fusese o intamplare...sufletele lor o facusera posibila...erau doi copii, inca neintinati de vitregiile acestei lumi...erau atat de diferiti si totusi uniti de aceleasi simtaminte...pentru cateva luni, drumurile lor s-au intersectat iar si iar, in ciuda celor ce se impotriveau dorintei lor...o iubire ce le parjolea fiintele...fiecare revedere declansa in ei acele palpitatii dulci si amare...o data el i-a lasat ca talisman ceasul sau...un ceas de mana ce nu putea fi purtat la incheietura...privindu-l, ea il simtea acolo, cu ea...desi el era departe... Sarutari furate pe inserat pe ulita prafuita, ascunzandu-se de privirile potrivnice...intalniri fara cuvinte...imbratisari ce durau ore in sir, pana ce se apropia ora la care trenul avea sa-l duca iarasi departe...nu aveau nevoie de cuvinte...iubirea lor avea nevoie doar de acele imbratisari ce le unea trupurile intr-unul singur...o fiinta de o puritate cosmica ce se formase din ei doi...mult timp dupa aceea ea inca mai simtea caldura trupului lui...simtea cum un organ ii fusese smuls de acolo, din piept...si rana ii dadea usturimi insuportabile, caci sufletul era cel care plangea...Pentru ei nu exista iarna, ger, ploaie sau vant...raceala era invinsa de focul ce le mistuia incet inimile...le era de-ajuns sa se tina in brate si lumea disparea din jurul lor, cu toate ale ei...Si ochii...acei ochi cuprinsi de vraja...amintirea acelor ochi inchisa pe veci intr-o inima sfasiata...cand intreaga sa lume s-a cutremurat...cand totul s-a spulberat fara motiv si fara explicatii...Peste ani s-au reintalnit...si de fiecare data iubirea lor invia...sau poate ca nu murise...stiau ca nu vor fi impreuna, si totusi, furau acele clipe, le traiau cu tot sufletul, ca si cum lumea s-ar fi sfarsit atunci...ca si cum maine n-ar mai fi existat...traiau clipa si isi faceau rezerve pentru lunile sau poate anii in care vor fi lipsiti de caldura imbratisarii lor...