Un moment emotionant

Astazi, cea mare a fost cu grupa in vizita la scoala, in scop de recunoastere. Desi e doar la grupa mare, unii copii vor merge in toamna la scoala si era necesara o astfel de vizia si pentru ceilalti, sa vada si ei cum este la scoala. Au mers la scoala la care am invatat si eu cand eram mica, la clasa invatatoarei mele, care in toamna va lua in primire bobocei. Bianca ar vrea sa mearga la toamna la scoala, doar ca sa fie in clasa invatatoarei mele. Doar ca e foarte solicitata si nu mai sunt locuri si, in plus, ea va avea doar 6 ani si 8 luni in septembrie. Cam dificil, caci anul asta e prea mica, iar la anul va fi prea mare pentru clasa intai. Insa nu despre asta voiam neaparat sa va vorbesc. Ci despre faptul ca ea s-a dus la invatatoarea mea si a intrebat daca ma cunoaste, i-a zis numele meu de fata, nu cel de acum, si doamna invatatoare i-a spus ca ma cunoaste, caci am fost eleva ei, o eleva foarte buna. Fiica-mea a fost si mai curioasa in privinta notelor mele si doamna i-a spus ca nu am avut nicio nota mica. M-am bucurat nespus de mult ca doamna mea invatatoare si-a amintit de mine, dupa atatia ani, in care au trecut cine stie cati alti elevi prin mainile ei...nu pot decat sa zambesc...un zambet plin de emotie si de nostalgie...ma vad din nou pe bancile scolii, revad scrisul ei pe tabla sau in caiet, o caligrafie impecabila pe care as recunoaste-o si acum dintre alte scrisuri...ce indepartati mi se par acei ani, pierduti in neantul timpului...au trecut aproape 20 de ani de cand eram un bobocel ce pasea stingher in cladirea imensa si plina de necunoscute...