miercuri, 25 mai 2011

Ultima vacanta a copilariei mele


...mi-am amintit acum...am scos din sertarele memoriei cateva amintiri prafuite si trebuia sa le astern inainte sa dispara din nou. Mai fusesem acolo de cateva ori...un satuc de munte din judetul Bacau...Sugura, comuna Agas, undeva dupa Comanesti. Ne cazam la un canton, la marginea padurii si stateam 2-3 saptamani, bucurandu-ne de aerul si peisajul montan, fara luxul si fitele dintr-o statiune, cu bani destul de putini. Cand ma gandesc la acele vacante, simt gustul fursecurilor de casa, al cornuletelor cu rahat si al covrigilor facuti in casa de bunica (sunt de o mie de ori mai buni decat surogatele din comert),
provizii ce umpleau din plin o debara pe parcursul sederii noastre acolo, potolindu-ne foamea in excursiile de pe versanti. Cantonul era compus dintr-o casuta facuta complet din lemn, asezata in coasta versantului...o pajiste destul de larga o despartea de o alta cladire unde se afla bucataria si camara si acolo dormea tata. Noi, copiii, dormeam cu mama in cabanuta. Mirosea a lemn de brad inauntru, ca si cum padurea ce se intindea la doar 3-4 metri in spatele ei si-ar fi trimis mireasma pe ferestre, prin crapaturile aproape inobservabile dintre scanduri. Mama isi lua o sacosa plina de carti-romane siropoase sau politiste, din care citeam si eu pe balconul cabanei, atunci cand nu faceam drumetii. Pentru noi, copiii, locul era invaluit in mister...in varful muntelui ce se ridica deasupra cabanei, era o pajiste unde se gasea o cruce, despre care se spunea ca e a unei fete ce fusese omorata acolo...zvonuri sau realitate, nu voi sti niciodata...cert e ca era infricosator sa iesim noaptea pentru anumite nevoi...aveam senzatia mereu ca, de undeva din spatele cabanei, se va ivi cineva sau ceva...ascultam fiecare zgomot...la caderea noptii, copacii deveneu umbre miscatoare, ce puteau ascunde intruchipari ale raului...poate si de aceea era atat de frumos acolo...parea un loc unde trecutul inca mai respira printre crengi, iar povestile stranii puteau fi credibile. Spre sosea, tot in padure, se aflau ruinele unui conac boieresc...de fapt nu era foarte degradat, insa suficient cat sa-ti imaginezi tot felul de aratari la ceas de noapte sau de zi la ferestrele-i coscovite. Noroc ca ne aflam totusi langa civilizatie, satul se intindea pe malul unui paraias, in josul cabanei...asta ne dadea oarece siguranta...era placut sa te plimbi pe acolo...de fapt plimbarile noastre erau drumetii pe carari de munte, am explorat zonele din apropiere dar si ceva mai indepartate...era frumos sa mergi fara masina, cu provizii intr-un rucsac...mancarea nu era niciodata suficienta, iar painea pe vatra cumparata de prin sat avea un gust aparte, mirosea a padure, a pietre si a rau de munte, a faneata proaspat cosita si a hribi ascunsi in iarba. Oboseam, dar tata nu ne lasa sa lenevim, ne mobiliza mereu la astfel de drumetii, care acum au ramas doar frumoase amintiri ale copilariei. Cand nu plecam pe nicaieri, ne jucam in curte cu mingea, tata facea carne la gratar, iar mama ne privea de la balcon printre paginile cartilor. Seara, jucam carti pe balcon pana la ore tarzii, cand, rupti de oboseala, ne cautam somnul printre intamplrile petercute peste zi.
Ma tot gandesc ce s-o fi ales de acel loc, ce o mai fi pe acolo, ce mai exista din toate astea si ce nu...muntii cu siguranta au ramas tot acolo, ca martori muti si neclintiti ai anilor si oamenilor ce au le-au strabatut cararile.

2 comentarii:

  1. Amintiri din copilărie :)) Amintirile sunt cele mai duioase randuri pe care le subliniem in cartea vietii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Extraordinare sunt amintirile...mai ales cele ale copilariei!Frumos ai povestit!

    RăspundețiȘtergere

Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții)

Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...