Ei sunt miracolele vietii

Zilele trecute, cautand sa-i cumpar celei mici niste hainute, mi-au cazut ochii pe un body micut, micut (n-are denumire in romana, caci eu nu i-as putea spune corp)...mi s-a parut atat de mic, incat ar fi fost potrivit pentru o papusa...totusi era pentru nou-nascuti...mi-am privit puiul si n-am reusit sa-mi imaginez ca si ea, nu demult, avea dimensiuni cat sa incapa in acel body...si totusi a fost si atat de mica...o tineam pe brat ca pe o papusica, era atat de usoara...un pui de om micut...m-a cuprins nostalgia...
in aproape un an si jumatate, atatea hainute au ramas mici...am schimbat atatea marimi...de cate ori scoteam din uz o parte din hainute, ma apuca un dor nespus de primele zile, de momentele ce nu se vor intoarce niciodata...dar care vor ramane intiparite in sufletul meu drept cele mai pretioase amintiri...nu-i putem mentine micuti pentru totdeauna...cresc, asa e firesc sa fie...si poate mereu ne vom gandi la ei ca la acei puiuti care erau in primele zile...manutele acelea mici si privirea aceea ce inca nu vedea clar, insa ma cauta dupa miros...avand nevoie de mine ca de aer...un bot de om neputincios si atat de dragalas, de o frumusete angelica...sunt adevaratele miracole ale vietii...