Iarasi timpul...

Cred ca nu trece zi in care sa nu ma plang de trecerea nefiresc de rapida a timpului. Desi nu am in program un job care sa-mi manance minim 8 ore din zi, tot imi pare insuficient...zilele se scurg si nu pot tine ritmul cu ele. Orele deja nu inseamna nimic, parca nici nu ar fi...poate doar cand astept nerabdatoare ceva le percep fiecare minut...in rest, ele fug de mine, aproape fara sa le simt prezenta. Si totusi, si eu am senzatia ca nu stau niciodata...orele de somn sunt si ele prea putine si nici atunci nu am tihna, sunt in continua miscare intre camera noastra si camera copilului. Zilele decurg, in genere, la fel, dar nu sunt plictisitoare...probabil daca m-as plictisi, timpul ar trece mai greu. Asa ca, daca e sa vad partea buna din toata aceasta goana a timpului, ar insemna sa consider ca am o viata frumoasa, interesanta, ca-mi lipsesc motivele de plictiseala si ca monotonia nu s-a instalat, in ciuda programului zilnic repetitiv. La un momentdat, credeam ca-mi pot explica viteza timpului prin faptul ca, o data devenita mama, mare parte din timp o dedic altcuiva si nu mie...traind mai mult prin copii decat prin mine insami, mi se parea firesc ca timpul sa mi se para insuficient. Totusi, am intalnit destui oameni care nu au copii, insa se confrunta cu aceeasi lipsa de timp...de fapt cred ca nu e vorba doar de o lipsa a timpului in general, ci mai ales de lipsa timpului pentru noi insine. Alocam prea mult timp unor activitati care nu ne hranesc sufletul...poate ca ar trebui sa ne rezervam si pentru noi macar o ora-doua, in fiecare zi. Daca va veti analiza programul de fiecare zi, probabil veti constata ca nu exista acest timp exclusiv pentru voi. De atatea ori suntem nevoiti sa amanam pe mai tarziu diverse lucruri pe care ne-ar face placere sa le facem atunci...ne lovim de diverse motive, de alte prioritati si ne lasam placerile pe locul doi. Abia cand nevoile noastre vor trece in prim plan, timpul ni se va parea generos, fara sa ne plictisim.