miercuri, 14 martie 2012

O zi grea si o dilema si mai si


Am avut parte de o ora de foc, as putea spune, in care nervii mi-au fost intinsi la maximum, si inca nu s-a terminat, odiseea mea continua. Simt lipsa rabdarii fizic, reflexele devin uneori incontrolabile. Si singurele fraze de sprijin pe care le aud este ca trebuie sa fac fata de una singura. Sunt momente in care efectiv cedez. Presiunea devine prea mare, sunt situatii in care prezenta unui copil devine o problema. Sa ma fi vazut cum incercam sa ma concentrez eu azi in privinta scrierii si verificarii unor date oficiale, in timp ce copilul mi se tavalea pe la picioare. 


Misiune dificila, sa urmaresti corectitudinea unor date, mai ales cele compuse din cifre, plus sentimentul de rusine. Uneori interesele noastre intra in conflict. Sunt chestii pe care trebuie sa le fac sacrificand distractia ei si atunci se plictiseste, se enerveaza. Bine ca nu se intampla prea des astfel de situatii urgente cu caracter oficial.

Apoi mi-a fost pusa problema unui job. Iarasi ceva extrem de dificil in conditiile in care trebuie sa rezolv situatia ei. Intr-un timp extrem de scurt, nu vad nicio solutie, ma simt intr-un impas. Si apoi, in ciuda a cat de greu mi-a devenit sa fiu non-stop cu ea, si a nevoii stringente de bani, instinctul matern isi spune cuvantul. Desi nu-l credeam atat de puternic. Nu sunt o mama buna, am multe lacune la capitolul asta, dar nimeni nu se poate ocupa mai bine ca mine de ea, suntem inca unite de o ramasita a cordonului ombilical, metaforic vorbind. Prea mari schimbarile deodata, in viata ei si a mea in acelasi timp. Simt ca nu e momentul pentru acest pas important, oricat de tentanta si de neratat ar fi oferta primita. Chiar nu stiu nici fizic, nici la nivel interior ce voi face. Mai intai ar trebui sa ma linistesc putin, dar inca nu am reusit asta. Simt cum mi se rupe in doua ceva din interiorul meu.

3 comentarii:

  1. Rusinea nu are cu ce sa te ajute. Ba chiar dimpotriva, zic eu, e inca o presiune psihica, e un fel de simt al unei datorii neindeplinite (asa presupun ca e in cazul tau). Eu chiar nu vad de ce ar trebui sa-ti fie rusine. Nu esti singura femeie din lume care are copii. Si chiar de ai fi, care ar fi problema?
    Oricine din lumea asta ajunge, uneori, la saturatie, asa ca nu trebuie sa te condamni. O mica pauza e binevenita. Daca strici distractia ei nu se face gaura in cer. Poate ca e util sa invete ca nu tot ce zboara se mananca. Si cred ca in sinea ei te va intelege, asa cum si noi i-am inteles pe parintii nostri. Pentru ca tui esti, pentru fetita ta, unica in lume. Nimeni nu se poate asemana, macar, cu tine. Esti singura ei mama.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cred ca e greu zilele astea cand mamele sunt sigure cu copiii acasa mai toata ziua si nu se afla in jur si bunica + strabunica + servitoarea + guvernanta + doica...ma rog, ultimele 2 sunt poate facultative doar pt boieri, dar eu chiar sincer cred ca e bine ca macar primele sa fie pe acolo prin jur ca sa se imparta cele 24 de ore ale zilei unui copil in primii 2 ani de viata in mod echitabil in diverse activitati si ture efectuate de diversii ingrijitori. Cred ca e bine nu numai pt mama, ca sa aiba si ea timp sa-si traga sufletul, dar e bine si pt copil, ca se invata de mic sa functioneze mai bine mai tarziu la serviciu in situatiile de munca cu mai multi manageri pe capul lui. Uite, mie mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu avutul a 6 manageri la corporatia mea in Norvegia, ca si eu nu am avut-o decat pe mama vreo 5-6 luni, iar dupa aia, cand mama a reinceput serviciul, am inceput sa fac naveta intre mama si bunica, dar eram mereu doar cu 1 ingrijitor, nu cu alti 3-4 in jur asa cum ar fi fost ideal.

    RăspundețiȘtergere
  3. Off-topic: habar nu am de ce nu mai pot sa scriu comentarii pe blogurile wordpress ale lui Mircea Vladut, loopoo, si Amiuta, ca zice "you nust be logged in to comment".

    RăspundețiȘtergere

Marea mă cheamă la ea

N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plaseaz...