In prag de sarbatoare, cateva ganduri, cateva amintiri

Suntem in mijlocul Saptamanii patimilor, nu mai e mult pana ce vom primi Lumina. Ultimele pregatiri si cele mai importante se fac acum- cele care evidentiaza sarbatoarea ce va sa vina. Mai bogata sau mai modesta, masa de Paste va trona in mijlocul caselor. Cozonaci, oua rosii sau colorate, pasca, preparate din carne de miel. Dupa buget si dupa pofte. Eu una, nu simpatizez cu carnurile de miel, asa ca nici prepararea lor nu e ceva care sa ma pasioneze si in afara de friptura la cuptor urmand indicatii telefonice, n-am incercat altceva. De regula, la mesele pascale, evitam sa pun gura pe altfel de carne decat cea de pui, nu care cumva sa fiu pacalita.



Anul acesta am un regim care nu-mi permite nici restul bucatelor traditionale, dar de pofta tot voi gusta din cozonac si pasca. Si in urma cu sapte ani cand eram la cura am prins Pastele la o greutate asemanatoare si am rezistat eroic si apoi am continuat cateva luni procesul de slabire. Evident si acum mai am destul de dat, cu atat mai mult cu cat carnea isi revine mai greu dupa o perioada mai lunga de tonaj depasit.

Asadar, eu nu cred ca voi fi printre victimele excesului, ceea ce va recomand si voua. Esenta sarbatorii nu consta in cantitatea de alimente ingerate, ci in atmosfera calduroasa, senina, armonioasa, in linistea sufletelor si buna intelegere, in bucuria data de semnificatia sarbatorii.

Inca nu ne-am innoit, pentru mine acesta a fost un obicei bine pastrat transmis de bunici.Dar mai avem ceva timp si sper sa facem si asta. Prilej cu care imi voi aminti de pantofiorii de lac pe care mi i-am dorit atat de mut, copil fiind si i-am primit in cele din urma. Chiar daca nu erau prea comozi, ma inversunam sa-i port si tare mandra am mai fost cand am mers in noaptea de Inviere cu ei la biserica, apoi a doua zi, pe drum, aratandu-i fetelor.


Imi placea mult la tara, era mai plin de semnificatii, sluba se tinea mai devreme, ca la miezul noptii preotul sa mearga in satul vecin. Oamenii erau disciplinati, chiar daca noi, copiii, ne mai tineam si de unele sotii, insa nu deranjante. Ocoleam biserica avand lumanari in maini si atmosfera mustea de acel sentiment profund de traire a sarbatorii si a semnificatiei ei. Retraiam an de an ca si cum atunci ar fi avut loc totul. Aprindeam lumanari la morminte si eram mai aproape de Dumnezeu. Chiar daca as avea cum, nu stiu daca m-as duce iar acolo, de teama ca amintirea aceea sa nu se destrame. Satul nu mai e acelasi decat in sufletul meu. Si e tot mai dificil sa transmiti copiilor ceea ce ai trait si ai invatat.