N-as
putea spune exact de cat timp, dar probabil or fi vreo cateva saptamani, de
cand "de ce" a devenit un leitmotiv in gura fii-mii. Unele se continua in
intrebari amuzante, iar altele sunt exasperante pentru mine. Nu mai spun ca
intrebarile se repeta, nu doar in decursul unei zile, ci si in decurs de cateva
minute. De ce? de ce? de ce? Numai cat aud "Mamiii", stiu deja ca urmeaza un "de ce".
Si nu mai stiu ce sa raspund la unele la care nu mi-ar fi trecut prin minte sa
concep vreodata un raspuns. Complicat e cand trebuie sa-i raspund de ce sunt
distantele asa mari, nu neaparat ca ar fi chiar asa, de exemplu, de ce e
semaforul asa departe, in sensul ca are in vedere un bulevard mai larg pe care
trebuie sa-l traversam in graba, ca se face din verde rosu semaforul. O alta
intrebare repetata cu insistenta e de ce
nu vine o data tati. Cand are chef sa vina, geaba explic eu ca e la servici si
munceste ca sa aduca bani. Si asta nu se intampla doar seara cand ar fi firesc
sa apara, dar uneori vine mai tarziu. Ci si dimineata, cand ne trezim dupa ce
el a plecat, cand ma doare gura de dat vesnica explicatie.
Si
tot asa, din "de ce" in "de ce", constat ca n-am imaginatie atat de bogata ca un
copil, nici de as sta in cap sa coboare in creier toate ideile risipite prin
tot corpul. Solutie nu exista. Decat trecerea timpului, care va cimenta
notiunile in mintea ei si va lua cu el aceasta perioada a copilariei cand toate
ne ridica semne de intrebare. Fain e cand trebuie sa ii explic de ce anumiti
oameni nu se comporta asa cum trebuie, ca atunci cand vede pe diversi trecand
pe rosu sau facand mizerie. Dar si mai greu e sa-i raspund de ce doarme un nene
murdar pe jos sau de ce doarme cate o doamna in metrou. In cazurile acestea,
cand stie ca nu e ceva normal dupa reperele invatate de ea, intrebarea se
continua cu "nu are voie!". Iar eu trebuie sa dau dovada de multa inventivitate.
De ce e cerul albastru?
RăspundețiȘtergereDe ce cad frunzele?
De ce ploua?
De ce are pisica coada?... Si masinile roti?
... De ce? De ce?
De ce nu va pricepeti sa raspundeti la toate intrebarile? Sau aveti si rabdare...si pricepere?
Aia e, ca nu le prea am. Ma straduiesc, dar... sfarsesc enervandu-ma. :)
ȘtergereDa, copiii sunt inocenti si noi trebuie sa le explicam aspectele urate ale acestei vieti dar in cuvinte frumoase sa nu-i intristam sau sa-i socam. Grea misiune ai!
RăspundețiȘtergereCu adevarat grea, un fel de misiune imposibila.:)))
ȘtergereCunosc povestea. :) E o etapa a vietii in care copilul nu numai ca e curios sa afle atat de multe, dar cred ca vrea sa stie si limitele parintilor sai.
RăspundețiȘtergereAsa de devreme? Sau iar o subestimez? :)
ȘtergereCred ca mai e si o componenta de incantare a copilului mic care descopera nistte utilitati ale limbajului oarecum usor si dincolo de sensul de a capata desigur si atentie de la parinti, copil care incearca sa exploreze si sa gaseasca oarecum si limitele acelui limbaj, atat cat poate el explica si cat poate fi el utilizat, nu numai testarea limitelor parintilor, (desi si astea sunt destul de importante). Eu chiar cred ca pe la 4 ani, cand gramatica se pune din ce in ce mai bine la punct, si vocabularul se dezvolta in ritm vertiginos in continuare, atunci este asa un fel de culme a "De ce ?" ului, desi desigur continua si dupa asta pana in prag de scoala, cand copilul da de niste limite mult mai rigid ordonate in care va trebui folosit limbajul de acum inainte pt lectii si teme, de piere orice bucurie de nivel de joaca explorativa si incepe un fel de serviciu din asta de tip relativ monoton...ma rog, nu zic ca nu or exista si exceptii de copii care se bucura asa sa isi faca lectiile, si le place si scoala si le place si sa utilizeze limbajul in moduri care ii satisfac pe educatori la modul superlativ, dar ma gandeam, ca de obicei, asa mai mult la mine, de exemplu, care cum am dat de gradinita am dat de greu cu atatea chestii impuse, iar cand am ajuns la varsta scolara deja simteam ca eram extenuat de atata chinuiala cat anticipam sa am cu acest limbaj care trebuia folosit numai in moduri asa de serviciu, zau, fara nici o placere de a mai intreba "De ce ?" asa in mod liber despre tot ce-mi trecea prin minte, doar asa de bucuria de a-mi admira propria mea inventivitate, de a-mi auzi propria mea voce nascocind diverse intrebari care mi se pareau deosebit de interesante, plus desigur de a auzi si oftaturile parintilor mei, care mi se pareau, tin si acuma minte, chiar nemaipomenit de comice...zau, chiar imi placea sa-i chinuiesc, mai ales pe tata !
RăspundețiȘtergere