Adio, arme

Ernest Hemingway – Adio, arme

Editura pentru Literatura, 1969

Traducere Radu Lupan

Cum sa vorbesc despre aceasta carte astfel incat sa va fac sa intelegeti exact ce am simtit citind-o? Sa spun ca povestea in sine este cea care m-a captivat, ar fi putin. Doar povesti incitante s-au tot perindat in cartile citite de mine si apoi au fost mentionate pe aici pe blog. Aceasta e mai mult de atat, si nu doar ea, singura, a generat cufundarea mea in paginile cartii. In fond, ea este destul de putin spectaculoasa, avem o poveste de dragoste pe fondul Primului razboi mondial. Si totusi, nu e un roman de dragoste. Nu unul pur si nicidecum siropos. 

E prima mea intalnire cu Hemingway si ma intreb de ce l-am ocolit pana acum. Doar cartea era cu mult inainte de a ma naste eu in biblioteca bunicilor. Si un timp a petrecut si la mine, necitita. Are un stil de a scrie, incat te lasa fara cuvinte pentru a le urmari pe ale sale, care curg fara sa-ti lase timp sa respiri.  Am citi cartea aceasta in cele mai diverse locuri in care am prins oczia. As fi citit si in mers daca nu as fi avut copil de supravegheat. Am citit si am simtit ce inseamna acea forta a literaturii in forma sa cea mai pura si pe care am mai intalnit-o, dar in stiluri evident diferite, doar la alti mari scriitori. 

Cum spuneam in prima parte, asistam la o poveste de dragoste. Si asistam si la Primul Razboi mondial, de acolo, de la cald, din mijlocul sau. Se resimte atmosfera aceea cruda, rece, dar nu atat de cenusie pe cat m-as fi asteptat. Pentru ca viata palpita la fiecare pas, insa si moartea e la fel de vie.  Detaliile legate de operatiunile militare nu m-au plictisit cum mi s-a intamplat in alte ocazii. Am vizualizat o imagine plina de culori- culoarea vietii, culoarea vinului, culoarea iubirii, culoarea mortii, culoarea absurdului in tot ceea ce inseamna razboiul. La fel de clar mi s-au infatisat inaintea ochilor peisajele din locurile prin care trece locotenentul Frederic Henry, personajul-narator al romanului, un american inrolat in armata italiana.

Mi-a placut acest personaj, desi nu se expune in deplinatatea fiintei sale. O parte a sa ramane in umbra, nedezvaluita si poti doar sa o intuiesti. Motivul inrolarii sale in armata unei tari straine le ridica intrebari tuturor celor care il cunosc si cititorului deopotriva. Nu poate fi vorba de dorinta de a epata, caci atributiile sale nu tin de eroismul celor din prima linie a frontului, ci se ocupa de ambulantele ce deservesc frontul. Duce un trai indestulat prin intermediul tratelor la vedere, adica el consuma, cheltuie, iar nota de plata ii e trimisa familiei sale.

Iubirea ce se infiripa intre el si infirmiera englezoaica Catherine Barkeley incepe in circumstante sufletesti la fel de ambigue. O cunoaste si incep sa se intalneasca in doi, dar el nu este inca indragostit de ea, cel putin asa crede si nici nu pare sa aiba de gand. Ea este destul de ciudata si nu mi-a lasat impresia vreunei frumuseti extraordinare, insa nici nu se insista pe insirarea sau elogierea calitatilor ei. Ti-o imaginezi cum crezi de cuviinta. Pentru mine, e printre putinele personaje feminine pozitive cu care nu am putut empatiza. Poate din cauza faptului ca personalitatea ei e si mai putin conturata, iar imaginea pe care mi-am proiectat-o in pribinta ei este cea a unei femei cam sterse, care se pierde pe sine in favoarea iubirii, astfel  incat devine intruparea sentimentelor pe care le are si le exprima cat de des are ocazia. 

Stau si ma gandesc, inca sub impresia celor citite si imi dau seama ca mi-a placut foarte mult cartea, fara sa pot oferi motive concrete. Poate nici nu trebuie sa explic. Ca atunci cand iubesti si esti intrebat de ce sau pentru ce. Iubesti pentru ca iubesti pur si simplu. Poate ca luate fiecare in parte, toate motivele posibile n-ar fi cine stie ce, dar ansamblul lor este tulburator. Nu lipseste nimic si nimic nu e in plus. Detaliile nespuse dau si ele farmecul compozitiei. Nu as fi vrut sa fie altfel. 

Hemingway mediteaza asupra iubirii, asupra vietii si a mortii, intotdeauna lipsita de vreun sens si te impinge sa faci si tu acelasi lucru.  Poate e ciudat sa spun ca mediteaza, cand totul are un ritm trepidant, de parca nu ar mai ramane timp de gadire, de contemplare. Dar asta a fost impresia mea, mi-a fost dat sa descopar o profunda reflectie sau poate mai multe pe marginea acestor repere ce ne bulverseaza existenta si asupra carora nimic nu e mai cert decat absurdul din ele. Omul, ca fiinta singulara, ce se confrunta cu tot ceea ce viata ii pune in fata, neputincios in fata iubirii, neputincios in fata mortii, parcurgand capitolele propriei vieti, care se deschid si se inchid si cand ultima sa coperta se asterne nemiloasa peste ultimele pagini, nimic nu mai razbate, doar o amintire ce se dilueaza incetul cu incetul, pana ce piere si ea. 


Sursa foto: anticariat-odin.ro