Zaharia Stancu- Ce mult te-am iubit

Cate sentimente se ascund in aceasta carte! M-a impresionat atat de mult… este una din cartile pe care nu doar ochii au citit-o, ci si sufletul. Nu a trecut doar prin cotloanele mintii, ci mi-a strabatut intreaga fiinta prin cele ce mi-a transmis.

Reluand personajele din romanul Descult, Zaharia Stancu transpune in paginile cartii un moment dramatic al existentei sale, in fapt al existentei fiecarui om- moartea mamei. Si o face intr-un mod in care, desi in alte timpuri si fara a fi trait momentul, si, cu atat mai mult probabil pentru cei carora li s-a intamplat deja acest lucru, te regasesti in acele trairi, in acele momente. Daca  nu le-ai trait, stii si simti cu toata fiinta ca asa vei simti, aceleasi ganduri te vor framanta, aceleasi intrebari te vor macina, aceleasi neputinte iti vor face sufletul sa planga. Neputinta in fata mortii. Regretele si durerea firesti si de neevitat.

Este o carte putin spus trista, depaseste aceasta sfera, a tristetii, transformandu-se intr-o meditatie asupra mortii, asupra conditiei umane. Cheia vietii si cheia mortii nu le afli nici din mii de carti citite. “Si citind atat, ai aflat tu ce e viata si ce e moartea? – Nu. – Ei, atunci tot ce-ai citit inseamna ca ai citit degeaba…” Cei din sat se asteapta ca Zaricuta, plecat dintre ei la oras si devenit intelectual sa aiba raspunsuri pentru tot ceea ce ei accepta cu resemnarea omului simplu. Nici existenta simpla, nici cea a unui om invatat nu deschid calea intelegerii depline a acestor doua fenomene ce sunt date fiecarui om- viata si moartea.

Utilizand acelasi procedeu intalnit mai ales in Satra, al repetarii unor fraze cheie, de un dramatism profund, autorul iti insufla toate trairile sale, te introduce si te face sa percepi intens atmosfera. Intreg ritualul priveghiului, al inmormantarii si chiar zilele ce urmeaza acestora sunt potentate de tanguirea tatalui, care rosteste neincetat “Mario, Mario…Ce mult te-am iubit eu pe tine, Mario!”. Dar astea nu sunt singurele inlanturi de cuvinte ce se repeta, crescand intensitatea durerii. Drumul spre cimitir, pe care familia si rudele il parcurg “mergand incet, ca dupa mort”, prin aceste repetitii remarcabile, este parcurs deopotriva si de cel ce citeste cartea, intr-atat de mult te introduce in atmosfera.

Dramatismul acestei carti nu consta in moartea in sine, care nu are in ea nimc spectaculos sau deosebit. E o moarte simpla si fireasca in acelasi timp. Si inevitabila. Tristetea, dramatismul sunt date de sentimentele traite in fata mortii unei persoane atat de dragi, de imposibilitatea impotrivirii si acceptarii, de neputinta si nestiinta omeneasca in fata destinului implacabil.