Trebuie sa recunosc ca nu-mi vine usor a vorbi despre cartea aceasta, cu toate ca, sau cu atat mai mult cu cat, lectura sa a insemnat o delectare pentru mine. Incercand sa fac abstractie de faptul ca autorul ei a primit Premiul Nobel pentru Literatura in anul 1989, pot afirma ca am simtit ca am in fata o carte mare, o carte cu greutate- desi cele mai putin de 180 de pagini n-ar fi putut sugera acest lucru. Nu am pornit la drum cu prea multe amanunte despre ea, doar ce scria pe spatele cartii si cateva scurte aprecieri ce subliniau importanta sa, astfel ca, intr-adevar, aveam ceva asteptari. Si nu au fost zadarnice, cu fiecare pagina parcursa ma convingeam tot mai mult ca nu-mi fusese in van recomandata.Scriitura lui Cela are o amprenta distincta, un rafinament minutios construit, desi raspandeste atata naturalete. Intr-atat m-au fermecat frazele sale, incat firul epic a ramas pentru mine in subsidiar, dar nu in umbra. Cel mai bine se potriveste cartea aceasta cu o lectura in mijlocul naturii, intr-o zi insorita, calda, cu frunzisul frematand lin deasupra. In inlantuirea lor, cuvintele te invaluie cu o atingere catifelata. Te imping catre meditatie- iubire, ura, vinovatie, resemnare, lupta. Iertarea propriei constiinte, ce este poate cel mai greu de obtinut.
Vorbind despre familia sa, Pascual Duarte, cel care isi asteapta executia in celula sa sordida, vorbeste de fapt despre sine, despre destinul sau. Gresesc spunand ca vorbeste, pentru ca scrie, isi scrie memoriile in putinul timp ce i-a mai ramas. Stie ca nu se poate sustrage destinului, care, inevitabil, ii pregateste un singur final posibil. Intr-un fel, acelasi ce ne asteapta pe toti, intr-un mod sau altul, doar ca , in cazul unui condamnat la moarte, certitudinea apropierii sale iminente este cu mult mai sfasietoare, mai cu seama ca momentul nu-l cunoaste, nu-si poate cuantifica timpul ramas. Si daca stam sa ne gandim, oricare din noi poate simti aceasta, fara a exista o sentinta de condamnare la moarte in privinta noastra. De fapt, acea sentinta exista, dar nu e una omeneasca.
Confesiunea lui Pascual Duarte e o sondare a propriei constiinte, urmarind devenirea sa ca om si mai ales ca ceea ce este in acele clipe. Impletirea raului in firele vietii sale, ce a fost bine si ce a fost rau, relatiile cu membrii propriei familii- cand a prins colt samanta raului in viata sa, cum a fost influentat in bine sau in rau de ceilalti. Privita in ansamblu, familia lui Pascual Duarte este una in care raul, cu diverse forme ale sale, s-a cuibarit inca de timpuriu. Si acest rau il va insoti pe Pascual de-a lungul intregii sale vieti. Caci mai mult decat este al familiei sale, romanul de fata este al lui Pascual Duarte, desi titlul pare sa indice altceva. Precizez ca tot ce scriu reprezinta modul in care am receptat eu aceasta lucrare si care poate fi radical diferit de cel al criticii sau al altor cititori. Pascual nu cauta in mod deosebit sa se justifice in fata cuiva, desi in cadrul confesiunii sale, pare a se adresa unei anume persoane ori pur si simplu cititorilor. O unda de regret razbate nu atat fata de faptele in sine, ce l-au manat pe un anume drum, cat fata de sine insusi, de capacitatea sa de a gandi, de a discerne binele de rau, de a se impotrivi lucrurilor ce il impinsesera la rau. El scrie pentru sine mai mult decat pentru oricine altcineva.
Mi s-a parut ca priveste totusi cu detasare tot ce a insemnat viata lui, evenimentele ce i-au marcat existenta intr-un fel sau altul, ba chiar si oamenii. Afectiunea fata de anumite persoane are si ea o nuanta nedefinita, difera ca manifestare de ceea ce in mod obisnuit intelegem prin ea. Imi vine greu sa-l caracterizez pe acest personaj, are ceva ce ma intriga, poate o lipsa de sensibilitate, nu stiu, ori poate nonsalanta cu care vorbeste despre lucruri destul de crude, iar unele din ele de-a dreptul revoltatoare.
N-o sa va spun care este motivul pentru care a fost condamnat la moarte- il povesteste el cu lux de amanunte si atat de natural, incat te determina chiar sa empatizezi in mica masura cu el, daca poate fi vorba de empatie. Am ramas surprinsa ca toate intamplarile ce ar fi trebuit sa-mi dea fiori nu au avut acest efect, caci lumina in care este descris tot ce este grotesc, face ca toate sa capete parca o alta natura, mai putin ingrozitoare si mai mult compatimitoare.
In orice caz, avem de-a face cu un personaj interesant, sub aparenta simplitatii. Nu este usor de inteles, iar mecanismele mintii sale sunt invaluite in bizar.
Povestea ar putea fi sumbra, hidoasa pe alocuri, dar condeiul lui Camilo Jose Cela imbraca totul intr-o tesatura placuta, incat nu zidurile cenusii sunt cele ce te urmaresc pe parcursul lecturii, ci un aer cald plutind deasupra pamanturilor si asezarilor spaniole si o paleta de culori la fel de calde, ilustrand imagini ce fascineaza si o atmosfera in care te simti vibrand.
aceasta este o carte despre care nu auzisem. vazusem parca pe goodreads ca o citesti asa ca am asteptat recenzia ta. asteptarea n-a fost inutila, ai scris frumos si mi-am notat titlul si autorul pentru lista mea de must-read. sa vedem ce urmeaza!:)
RăspundețiȘtergereMa bucur ca ti-a placut si in acelasi timp ma bucur sa aflu ca activitatile mele lecturistice sunt urmarite.:) Cand ajungi sa o citesti, abia astept sa citesc si eu impresiile tale. Se gaseste si in colectia Nobel de la Jurnalul, aceea muribunda, a fost unul din ultimele volume.
ȘtergereEu nu stiam de acest roman, dar acum am citit ca a fost asemanat oarecum cu personajul Meursault din Strainul scris de dl Albert Camus, de unde poate si acea senzatie a ta ca acest personaj pare oarecum defectuos asa mai rece si mai retras cand e sa-si expuna punctul lui de vedere, desi vad ca in acest roman se pune mai mult accent pe disfunctionalitatea familiei din care provine acest personaj, pe cand in cartea d-lui Camus pare ca e efectiv vina a nu stiu cui, a Universului, a Hazardului, a lui D-zeu, nu se stie...
RăspundețiȘtergereDesi nu am citit aceasta carte, acum ca am citit recebzia ta si am dat si click pe net sa vad ce mai scrie despre cartea asta, mi s-a format o impresie ca e posibil ca aceasta poveste sa fie oarecum mai intens, viu, si divers colorata decat Strainul, care mie, prin contrast, imi pare efectiv in ceata si de culoare majoritar gri, cel mult intrezarindu-se poate un zid de caramida pe undeva, nu se stie de unde...pacat ca nu mai am varsta cand imi placea sa citrsc fictiune deoarece sunt sigur ca aceasta carte mi-ar fi placut, pe cand Strainul m-a nedumerit oarecum, chiar cred ca m-a si plictsit, am lasat-o chiar neterminata cand am incercat sa o citesc ca adolescent, si cred ca abia mult mai tarziu am fost eu in stare sa o inteleg oarecum ceva mai bine decat atunci in adolescenta, cand insasi propria mea personalitate era oarecum asa in frmare, deci nedefinitivata si aveam nevoie de personaje mai clare in carti, oameni care pareau mai inteligibili mie, cu care sa ma si pot identifica la un anumit nivel, chiar daca desigur nu total asemanator, dara asa sa mi se para totusi oameni, nu personaje atat de ambigui asa ca Meursault, deci pe care mi-a fost ff greu sa-l inteleg sau sa-l definesc asa pt mine, inclusiv intreaga carte Strainul, spre deosebire de Ciuma, pe care am simtit-o mult mai complexa si vie, palpitand asa ca o adevarata fresca sociala...si uite, aceasta senzatie de viata si de culoare cred ca probabil razbate si din cartea asta despre Pascal Duarte, si de aia cred ca probabil mi-ar fi placut daca as fi citit-o atunci ca adolescent...sunt multe carti spaniole si poate si latino-americane pe care eu nu le-am citit si de care probabil ar fi trebuit sa ma apropii mai constiincios atunci cand citeam fictiune, dar incepusem sa fiu si eu tentat de Internet, si desi totusi am citit, am citit mai mult neglijent si la intamplare.
Cred ca e ff dificil sa stii ce sa citesti atunci cand esti adolescent, si e totodata ff dificil de recomandat carti de citit unui adolescent si din ce pozitie sa ii recomanzi aceste lecturi. Parintii mei s-au oprit a-mi recomanda ce carti sa citesc cam cand am implinit vreo 13 ani, dar pana atunci zau, mereu nimereau cartipotrivite pt mine, chiar ma miram de unde pot ei sa stiie asa de bine ce sa-mi recomande ca sa-mi placa, pe cand altii, inclusiv chiar si profesorii de la scoala pareau sa nu aibe habar !
Nu am citit inca Strainul, deci nu stiu ce sa spun. Cat despre varsta potrivita fiecarei carti, greu de evaluat, depinde de fiecare. Nu stiu daca as reusi sa fac recomandari unui adolescent. Ma pregatesc. Deocamdata sunt la faza recomadarilor de povesti, care palesc in fata Hannei Montana sau, respectiv, a lui Mickey Mouse.
Ștergere