Plimbarea de duminica

Azi am luat pulsul orasului, inainte de codul portocaliu ce statea sa pice in cateva ore. Obosisem in orizontul limitat alcatuit din casa si cateva zeci de metri in jurul blocului. Planuisem in minte inca de aseara, stiind ca pe vremea asta nu vom pleca la tara, sa-mi cer invoire de la al meu sot, sa faca si el putin pe dadaca in timp ce eu ma recreez pe la anticariate. Desi dispuneam doar de 10 lei, dar cu banii astia gaseam eu ceva pe acolo, chiar si cu doi lei si tot ma duceam, numai sa-mi delectez putin creierul imbacsit. (Se pare ca nu sunt singura ce isi reimprospateaza mintea cu o vizita printre rafturile anticariatelor.) Insa planul ca planul, nu prea se pliaza intotdeauna pe realitate. Pe la 8 jumate, al meu sot imi zice ca el se duce sa termine lucrarea inceputa ieri.
M-am gandit eu ca exista o sansa ca el sa trebuiasca sa plece, dar credeam ca e mica, fiind totusi duminica. Nu-si permite si el macar o zi de odihna? Uite ca nu, fiindca e nevoie de bani. Si macar daca banii aia i-am putea cheltui dupa bunul plac. Eu sau el. Dar nu, sunt bani destinati chiriei, azi sau maine ii si duce. Ca si cum n-ar fi fost. De-asta mi se pare mie strigator la cer. Aia care nu-si permit casa lor, nu-si permit nici chirie sa plateasca din salariile astea mici. Salariul unui roman de conditie modesta oscileaza in jurul pretului celei mai mici chirii. Si restul necesitatilor? Nu ma gandesc la cazul nostru, caci de bine de rau, el castiga mai mult decat cea mai mica chirie, dar sunt atatia altii cu venituri mult mai mici. Si daca noua nu ne ajung banii, ca mai sunt si utilitatile, mancarea si altele necesare, altii cum reusesc sa nu moara de foame?

Dar, am divagat de la subiectul despre care voiam de  fapt sa scriu. Ei, vazand ca nu-i loc sa plec singura in plimbare, mi-am luat odorul din dotare si-am pornit la drum. Cu metroul, bineinteles, si fara carucior, ca nu-s sanse sa poti impinge prin nameti asa ceva. Cand am iesit, am vazut ca ploua. O ploaie ciudata, semi-inghetata, pe care ANM-ul si televiziunile au denumit-o englezeste, ca deh, vocabularul nostru e sarac. Nu m-a impiedicat sa continui plimbarea, stiind ca de la iesirea din metrou pana la anticariat e distanta mica, doar nu muream de la cativa stropi. Si s-a dovedit a fi chiar placuta. In metrou, cam putini oameni, ceea ce nu m-a deranjat. Am remarcat barbati intre doua varste citind, aveau carti vechi si erau foarte concentrati in indeletnicirea lor. Mi-a placut ceea ce am vazut, ma bucur de fiecare data cand vad oameni citind, si, de vreun an incoace, parca e tot mai raspandit fenomenul.

Atmosfera in centru era destul de apasatoare, o moleseala si o leneveala pluteau in aer, destul de putini oameni alesesera sa iasa din casa. Vremea mohorata para raspandea tristete in jur. Anticariatul, caci doar la unul din ele am fost (apropo, am vazut un afis pe usa ca s-a mai deschis unul pe Lipscani, mai mare, pe 3 nivele), era pustiu si el, doar cei doi angajati animau locul. Si solicitarile fii-mei. Nu m-am putut uita peste tot, la rafturile cu carti mai vechi, nici vorba, caci acolo, nefiind aranjate dupa vreun criteriu, mi-ar fi trebuit macar o ora sa parcurg o parte din ele pana gaseam ceva indelung dorit. Fiind presata de cea mica, am studiat in fuga rafturile cu carti mai noi, asezate in functie de edituri si, pentru ca nu-mi puteam permite mai multe alegeri cu cei 10 lei, am cumparat cartea despre care scrisese Ioana de curand, la care imi cam ramasese gandul. Sper ca cei de la ALL sa-mi trimita cartea cat de curand, a trecut mai bine de o saptamana si ar fi trebuit sa vina pana acum, dar ma gandesc ca, avand multe solicitari, e mai lunga asteptarea.

Cand am iesit, ploaia se transformase in ninsoare, dar inca insuficient de consistenta, o ninsoare incarcata de apa, nu stiu cum sa explic. Ma mir ca am reusit sa percep nuantele atmosferei, cocosata si sfarsita de la carat copilul in brate. Peroanele pareau acum mai animate, dar nu ca intr-o zi de lucru. Totusi, intr-o duminica mohorata ca asta, orasul pare mai somnolent. Mirosurile, de afara, de la metrou, unele mai placute, altele mai putin, m-au facut sa simt iesirea din carapace ca pe o binefacere, era altceva.