Supleantul, de Petru Popescu

Ca sa va vorbesc despre aceasta carte, ar trebui sa fac mai intai cateva precizari despre viata autorului. Deoarece Supleantul este un roman cu nuante autobiografice. Scriitorul Petru Popescu, dupa un fulminant debut in literatura romana, in anii 68-73, reuseste sa fuga in America, unde isi continua cariera de scriitor, dar in limba engleza. Romanul de fata este primul scris in limba materna dupa mai bine de 30 de ani. Inainte de a fugi, se zvonea ca scriitorul avusese o relatie cu tenta amoroasa, exprimarea mea poate nu e cea mai potrivita, dupa cum veti putea descoperi in carte, cu fiica dictatorului- Zoia Ceausescu.
Cartea surprinde perioada din viata scriitorului peste care s-a suprapus aceasta apropiere dintre cei doi, dar… mai multe veti descoperi citind. Nu inseamna insa ca este lipsita de fictiune, insa premisele pornesc de la fapte reale.

O recomand cat se poate de deschis, caci pe mine m-a impresionat foarte mult. Inca din primele pagini ce urmeaza prefatei, am stiut ca voi citi cartea dintr-o rasuflare, ma simteam pur si simplu extaziata. Cuvintele, a caror apologie o si face autorul in aceste pagini remarcabile, imi strabateau fiinta provocandu-mi fiori. Poate vi s-a intamplat sa cititi un text atat de bun, incat sa il simtiti vibrand in corp, in creier, sa simtiti ca va umle fiinta. Ei bine, asta mi s-a intamplat mie cu aceste prime pagini din Supleantul. Dupa cum marturiseste scriitorul, aceasta carte zacea in el, nescrisa, de 30 de ani. Toate emotiile, toate trairile sale sunt sublim reflectate in cartea aceasta. O carte ce pur si simplu prinde viata in timp ce o citesti, transmitandu-ti toate perceptiile senzoriale acumulate in ea. Pana si cele olfactive razbat pana la mintea cititorului.

Scrisa intr-un ritm alert, deosebit de antrenant si chiar interactiv, daca nu gresesc. Ai senzatia ca-l ai pe autor in fata, dar nu pe cel ce-si evoca amintirile, ci pe cel de atunci, macinat de o lupta interioara, razvratit impotriva unui sistem ce inhiba orice urma de individualitate, ce taie din fasa libertatea si supune oamenii unor restrictii adesea criminale. Discursul narativ este atat de fluid si te captiveaza in intregime. Stilul de a scrie al acestui autor, descoperit in aceasta carte dar si in cea precedenta, ma determina sa citesc cat de curand si alte carti ale sale. Cu greu m-am abtinut sa nu incep una imediat dupa terminarea acesteia. Insa am vrut sa le pastrez si pentru alte momente, ca pe o esenta de parfum rar si scump de care vrei sa te bucuri cat mai mult timp.

Cartea iti starneste cele mai diverse trairi, un umor de multe ori amar, dar totusi umor, revolta, compasiune si chiar lacrimi. Nu ma sfiesc sa spun ca anumite pasaje m-au emotionat atat de puternic incat am simtit cum ma cutremur si mi-au dat lacrimile. Poate ca am eu o sensibilitate mai mare la anumite, nu inseamna ca oricine va simti la fel citind pasajele la care ma refer, insa impresiile mele sunt subiective, si mi le asum.

N-as putea afirma ca este un roman de dragoste si nici unul politic (daca exista aceasta specie), ci mai degraba ca emana o complexitate de stari si de lucruri, de la fresca unei epoci, a unui regim si a personajelor sale, pana la si mai ales la zbuciumul interior al personajului principal, care nu este un simplu om. Dincolo de razvratirea omului simplu se afla zbuciumul launtric al unui scriitor, a carui constiinta este inundata de simtaminte superioare, esentialmente diferite de cele ale omului simplu, fara aspiratii intelectuale. Or in acea epoca fatidica, constiinta unui scriitor era greu pusa la incercare, libertatea de exprimare suferea o vasta ingradire, deopotriva cu prostitutia intelectuala, ca sa folosesc un termen inspirat din spusele autorului, ce pandea mintile mai stralucite.

Daca e ceva sa reprosez acestei carti, acest lucru este finalul, pe care l-as fi vrut mai concret, mai precis. In orice caz, iti lasa in suflet sentimentul de a vrea sa afli mai mult si mai mult… ce a urmat?