Panza de paianjen, de Cella Serghi

Aceasta carte merita un articol special, aparte de cele din categoria „recenzii”, pentru ca este o carte speciala. Am descoperit relativ tarziu acesta exponenta de marca a literaturii romane- Cella Serghi. Nu mi-am imaginat ca voi avea in fata o scriere atat de distinsa si, poate, ar fi trebuit sa citesc aceasta carte mai tarziu, caci dupa ea, toate celelalte imi vor parea sterse. Pentru prima oara, cuvintele imi fug din minte... Acum, dupa ce am facut cunostinta cu scriitura Cellei Serghi, cuvintele mele palesc, goliciunea lor mi se pare atat de evidenta si ideile nu reusesc sa prinda o forma...

Prin ce m-a cucerit aceasta carte?...sa fi fost stilul fluid, de o finete aparte, in care este scrisa…sau povestea din ea? Citind-o, ai senzatia ca timpul din carte zboara,  dar asa e si in viata de zi cu zi…te simti partas la povestea Dianei Slavu, o eroina pe care n-ai cum sa nu o indragesti…nu e un personaj perfect pozitiv, insa nici unul negativ, are si bune, si rele ca fiecare dintre noi…am regasit in ea sau in cele spuse de ea franturi din mine, uneori mai palide, alteori mai bine conturate…e atat de naturala si atat de umana, incat in ea parca s-ar regasi elemente din fiecare om, indoieli si sentimente binecunoscute fiecaruia, etalate intr-un stil suav, mai mult decat cuceritor. Fiecare loc si fiecare traire e atat de bine descrisa incat te simti acolo, traind deopotriva cu ea…un roman in fata caruia am ramas fara cuvinte, pur si simplu nu il pot clasifica, nu il pot sintetiza...e fascinant, prin atmosfera, prin personaje, prin fiecare fraza, incat pur si simplu iti da senzatii complexe, inclusiv olfactive...fiecare mic detaliu te tulbura si te impresioneaza... intamplarile nu urmeaza tiparul unei povesti de dragoste clasice, ce arareori isi gasesc corespondent in realitate; ele creioneaza un destin zbuciumat, plin de suisuri si coborasuri, zugravind viata asa cum e ea...poate in aceasta consta maiestria autoarei, in a reda franturi din viata in cea mai pura forma a sa, in a transmite cititorului toate emotiile si toate framantarile interioare ale personajului. Prin penita Cellei Serghi, fiecare gest, fiecare lucru, cat de banal, devine o metafora ampla, pare ca vede mult mai mult in fiecare lucru, indeosebi intensitatea sentimentelor este amplificata in acest mod. Atmosfera pe care autoarea reuseste sa o creeze are in fundal marea...fie ca ea apare efectiv, fie ca amintire, marea reuseste sa domine destinul zbuciumat al Dianei, ca un martor tacut al framantarilor sale, ai fiorilor ce strabat fiinta sa.

Iubirea nu putea lipsi din acest destin etalat in paginile romanului...tulburatoare si aratandu-se in mai multe ipostaze...dulce, amara, inaltatoare sau, dimpotriva, umilitoare, ea ajuta paianjenul sa-si teasa panza in jurul eroinei...

Tot pentru prima oara, nu am simtit nevoia sa intrevad finalul, sa aflu cum se termina...pentru ca nu voiam sa se termine...as fi vrut sa pot citi mult timp acele fraze calde, discursul de o perfectiune poetica...

Un roman a carui unicitate este incontestabila...e o capodopera a literaturii...abundenta de metafore, de comparatii subtile si inedite nu incarca, nu oboseste, ci dimpotriva, face textul sa curga, iar cititorul sa se desfete citindu-l. E o carte care te marcheaza, un roman de capatai, una din cartile pe care le poti reciti mereu, de fiecare data descoperind ceva nou...