miercuri, 13 iulie 2011

Femeie de cariera sau nu?


Sa fii femeie de cariera e ceva firesc in ziua de azi...femeile nu mai vor la cratita, vor sa fie independente, sa urce cat mai sus in plan profesional...si asta nu e neaparat rau, dar nici bine...pentru ca o cariera de succes implica sacrificii in plan personal si familial. Eu una nu fac din asta un tel in viata, nu vreau sa visez noaptea probleme de la serviciu in loc de imbratisari calde si surasuri vesele. Prefer o cariera mai putin solicitanta, care sa nu imi acapareze cea mai mare parte a timpului...nu vreau sa traiesc cu singurul scop de a avansa in ierarhie, compromitand orice alt aspect al vietii. Nu oricine e facut pentru asta...oricui i-ar place sa castige mai multi bani, dar eu nu, nu vreau sa traiesc doar pentru asta, sa ma intorc acasa dupa 8 seara franta si nemaifiind in stare de nimic...ce viata mai e aia, in care serviciul si somnul de dupa sunt singurele repere? Probabil am gresit epoca, dar am tot dreptul sa aleg sa nu traiesc asa, conform tendintelor actuale. Acum inteleg mai bine sensul evenimentelor din viata mea si esecurile nu mai par negre, cu siguranta au avut scopul lor, de a atrage atentia asupra anumitor aspecte...poate ca anumite lucruri spre care ma indreptam nu erau potrivite pentru mine si acum sunt tot mai convinsa de acest lucru. Poate parea o nebunie sa dai intr-un fel cu piciorul, chiar daca nu voit, unor sanse pe care altii si le-ar dori si le considera calea spre succes...acel succes insa iti acapareaza complet viata, zi si noapte trebuie sa te dedici lui si nu mai e timp si de altceva...acum nu mi se mai pare o nebunie, cred doar ca am fost ferita de o viata in al carei ritm nu as fi facut fata. Nu sunt dura si nici prea curajoasa pentru a ma aventura intr-o jungla in care supravietuieste cel mai puternic. Prefer sa imi canalizez eforturile spre lucruri ce pot parea banale, insa daca le descoperi frumusetea, se schimba optica. Vreau sa evit pe cat posibil contactul cu jungla, cu lupta pentru putere...nu sunt facuta pentru asta. Nu le critic pe cele sau pe cei care aleg sa se antreneze in acest joc, e alegerea fiecaruia, fiecare isi stabileste propriile aspiratii si standarde.

4 comentarii:

  1. nu esti deloc in epoca gresita.
    nebunia corporatista din anii '60-'90 s-a cam terminat.
    viitorul este mai pasnic si mai linistit :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Imi place ce zice @ sfbacterie. Dar as vrea sa mai adaug ceva.
    Felul in care descrii tu munca nu suna prea placut, iar din pacate cam la asa ceva s-a ajuns. Inainte, in epoca de care spui, omul mucea asa ca sa supravietuiasca. Taranul nu mucea chiar asa. Iarna era mult mai liber, chiar daca in timpul verii muncea mult. Insa muncea mult vara stiind ca asta il va ajuta sa traiasca bine iarna. Avea un scop. Acum scopul e sa ai mai mult decat vecinul, sa acaparezi toata piata, sa te extinzi, sa fii cel mai tare - asta e filozofia companiilor la care lucram si asta ne cer ele noua. Pentru ele e ceva normal, insa pentru noi, angajatii, inseamna depasirea unor limite ale nevoilor noastre. Iar daca nu mai muncim pentru satisfacerea unor nevoi, mobilul muncii extenuante dispare.

    RăspundețiȘtergere
  3. Oricat de mult as iubi munca mea tot trebuie sa ma uit si in viata personala, in timpul alocat familiei, etc. Nu este normal sa devenim sclavii serviciului, fie el si unul extrem de atragator.

    RăspundețiȘtergere
  4. Viata personala e cea mai importanta. Familia, prietenii. Din pacate multi isi dau tarziu seama de asta. Sa-ti spun, de exemplu, de mine. Eu nu pot sa ma laud cu o cariera in adevaratul sens al cuvantului. Pana de curand, am avut o perioada foarte lunga in care am lucrat neintrerupt aproape. Zi, noapte, weekend. De satisfactii banesti nici nu poate fi vorba. Nici de vreo avansare. Indiferent cate responsabilitati mi se adaugau. Cred ca astea sunt caracteristice tarii noastre. La un moment dat am realizat ca de-abia mai vorbeam cu ai mei iar pentru mine nu aveam timp deloc. Alergam de nebuna catre nimic si pentru nimic. Si asa am realizat ca am pierdut, practic, trei ani din viata... A mea si a altora...

    RăspundețiȘtergere

Roberto Bolaño - „Anvers” și nu numai

Sunt doar câteva luni de când am început să îl citesc pe Bolaño și nu mă pot opri. Îi mulțumesc pe această cale scriitorului Radu Găvan c...