Timpul...exista?

Timpul...ceva impalpabil...mai degraba abstract...din ce este alcatuit el? Se masoara in secunde, minute, ore, zile, saptamani, luni, ani, decenii, secole, milenii...Si totusi, niciodata nu il poti atinge...Trecutul, prezentul si viitorul...doar clipa prezenta o putem simti, daca e posibil sa o simtim...cele trecute dispar pentru totdeauna, iar cele viitoare trec mai devreme sau mai tarziu prin filtrul prezentului si apoi se pierd in neantul trecutului...Departe de a fi eu cea care descopera esenta timpului...eu doar imi pun intrebari...la care probabil ca nu voi gasi un raspuns, dar, negasindu-l, indoiala va persista, dand nastere la interminabile meditatii pe aceasta tema...

Toate clipele pe care le traim acum sunt ceea ce ieri insemna o particula din viitor, iar maine, sau de fapt, peste cateva minute sau clipe, vor fi devenit deja trecut...Unele raman intiparite sub foma amintirilor...iarasi, ceva impalpabil, dar totusi mult mai cert decat clipa insasi...Ne-am creat mecanisme de masurare a lui...si totusi, ceva ne scapa...din nevoia noastra de certitudine au aparut calendarele, ceasurile...tot ceea ce ne poate da o masura a sa...si totusi, el nu poate ramane incastrat in aceste mecanisme...pentru ca nu e palpabil, nu e ceva fizic...succesiunea aceasta de zile si nopti si toata nevoia noastra de a ne raporta la ceva...nu se invarte oare in jurul a ceva inexistent?

Si totusi, exista...chiar si numai pentru ca noi ne dorim asta, pentru a avea un punct de reper al existentei noastre. Nu putem prinde in palma o clipa, nu o putem inchide intr-un borcan...pana la urma, ce e de fapt clipa? Ce inseamna fiecare secunda pe care o simtim sau nu scurgandu-se?...De ce ne raportam la timp si nu la noi? Poate pentru ca trebuie sa gasim undeva in exterior un sens al nostru? Si de ce nu in interiorul nostru?...

Cai dintre noi nu am incercat sa percepem miscarea acelor de ceasornic, nu a secundarului, a carui miscare e lesne de urmarit, ci a minutarului sau a orarului?...privind cu maxima atentie cadranul, ne pierdeam rabdarea fara a reusi sa surprindem miscarea timpului...si totusi, el trece...sau asa suntem convinsi, atata timp cat credem in existenta lui.

Privind in urma, cu zeci de ani sau secole, nu ne putem inchipui acele timpuri decat asa cum, poate, le-am zarit in fotografii sau in tablouri...cu greu ne-am putea imagina efectiv cum era in acele timpuri, cu greu ne-am putea transpune in pielea unui om de atunci si a vedea prin ochii lui acelasi spatiu...am facut uenori astfel de exercitii de imaginatie, si nu am putut scapa de acea amprenta a timpului trecut, de aerul acela de vechi.
Mircea Vladut, mi-am onorat promisiunea....