Dealurile mele

In apropiere de Buzau incep sa se vada dealurile...asta e un aspect care imi lipseste pe aici, dar cred ca v-am mai spus asta, asa ca, atunci cand incep sa le zaresc, am o stare de bine, o senzatie placuta...imi plac satele asezate pe coama unui deal, sa vad cate o casuta pe marginea unei rape...peisajul de acolo mi se pare splendid...fara suparare, dar mie satele de campie mi se par destul de anoste, iar padurea, daca nu are povarnisuri si coaste de luat in piept parca nu e padure, nu ma captiveaza atat de mult...inevitabil, la intoarcere, cand dealurile raman in urma, si le iau locul campiile nesfarsite, parca peisajul devine mai trist...ehe, in tineretile mele imi placea sa colind pe coclauri, sa urc si sa cobor, sa privesc de sus privelistea din vale...n-am reusit sa ma dezbar de obiceiul de a folosi „la vale” si „la deal”...de fapt aici folosesc mai mult la vale, desi rareori strazile sunt inclinate...le gasesc eu inclinarea, astfel incat o anumita parte sa constituie la vale si al meu se amuza pe tema asta cand ii spun ca am luat-o la vale pe Dorobanti, adica de la jumatatea strazii spre Piata Romana...