Aventura cozonacilor

Sambata de dimineata am inceput lupta cu cozonacii...nu m-a avertizat nimeni ce inseamna exact asta...bine, au fost cateva voci ce mi-au soptit ca e greu, ca trebuie sa framant mult ca sa iasa bine, ca trebuie sa am caldura in bucatarie...eu am avut sauna. Insa nu am luat in seama avertizarile, am facut pe curajoasa, caci am vrut sa simt cu adevarat spiritul Pastelui...si fara miros de cozonac fierbinte, era de neconceput. Bineinteles ca nu mi-au mers toate ca pe roate...lipsa experientei si-a spus cuvantul...au trecut prea multi ani de cand n-am mai asistat-o pe bunica la framantat, asa ca am urmat reteta fara vreun exemplu practic, esential pentru o asemenea activitate.
Teama de eventuale greseli s-a simtit puternic...nu stiu daca am facut ce trebuie, cum trebuie...daca am pus cantitatile corecte, daca am amestecat asa cum trebuie etc. Framantatul s-a dovedit a fi unul din momentele cele mai grele (de fapt ce zic eu momente? cand a durat o ora si jumatate)...curgeau apele din fiecare por posibil, ma dureau mainile , uneori simteam ca nu mai am forta, ma opream si o luam de la capat. Dar nu am cedat, intrasem in joc si trebuia sa-l termin cumva, indiferent de rezultat. Mi-a dat de furca apoi si aluatul, care nu statea cum voiam eu...sigur am gresit ceva, de nu mi-a iesit consistenta potrivita, apoi am gresit si cu lasatul la crescut...prea mult strica, si unul din ei a inceput sa erupa in aragaz. Insa pana la urma am iesit victorioasa...

 Buni sau rai cozonacii mei...nici nu mai conteaza...inclin sa cred ca miza nu a fost sa fac cei mai buni cozonaci...ci sa invat ceva...si nu cum se fac cozonacii...asta inca nu am invatat...insa ceva mult mai important am descoperit din aceasta experienta...Acum stiu de ce sunt atat de buni cozonacii de casa...nu ingredientele naturale folosite sunt cele ce ii fac atat de gustosi, ci faptul ca sunt nascuti din sudoarea fruntii celui ce ii prepara...toata truda aceea este secretul...Acum stiu sa pretuiesc cu adevarat aceste bunatati facute in casa...