Cand copiii zboara din cuib...

Stiu ca pentru parinti sau pentru bunici, copiii vor fi intotdeauna copii, nepotii vor fi intotdeauna nepoti...uneori e greu ca ei sa accepte ca mogaldetele alea pe care le hraneau, le spalau, le stergeau la fund si le faceau toate poftele, la un moment dat devin adulti...caci acesta e cursul vietii, nu putem ingheta timpul...crestem, si intr-o buna zi se trezesc ca puii parasesc cuibul, iar lor li se pare ca totusi e prea devreme...ar vrea ca ei sa fie in continuare pui...nu se pot impotrivi legilor nescrise ale firii, cel putin fizic...insa in interiorul lor, ne privesc tot ca pe niste mogaldete cu ochi. Trupurile noastre de adulti nu-i impresioneaza, nu ii fac sa-si schimbe parerea...ne considera la fel de neajutorati ca atunci cand
ne ajutau sa ne urcam in leaganul ce era prea inalt pentru noi. Vor sa isi implineasca menirea de parinti sau de bunici pana la sfarsit...chiar si atunci cand noi, la randul nostru, aducem pe lume boturi mici de lut, pline de viata...ei continua sa ne indrume cumva pasii, ne exaspereaza uneori cu sfaturile si indicatiile lor...refuza sa accepte ca ei nu mai detin controlul, ca puii au luat carma vietii in propriile maini...inca mai simt nevoia sa ne indrume mana pe caietul pe care, stangaci, mazgaleam primele liniute si bastonase...poate ca uita multe, dar intotdeauna isi amintesc ceea ce faceam noi...lucruri pe care noi, poate, le-am si uitat. Pentru ei, insa, fiecare nazbatie sau reusita a noastra a ramas proaspata in amintire, ca si cum s-ar fi petrecut ieri, si nu intr-un trecut din ce in ce mai indepartat. Si uita sau nu vor sa creada ca nu mai suntem copilasi...uneori se poarta cu noi intocmai ca atunci cand ne duceau si ne luau de la gradinita, ar vrea sa ne poata castiga ascultarea cumparandu-ne o acadea, o inghetata sau un ciubuc la balci...probabil sufera vazand ca acadelele nu ne mai atrag...sufera atunci cand ne razvratim si le respingem sfaturile...poate ca si-ar dori sa ne poata pune la punct cu o palma la fund sau trimitandu-ne la colt drept pedeapsa...dar nu mai pot, macar atat inteleg, privind in sus la noi, ce-am devenit mai inalti decat ei...le e greu sa inteleaga cum omuletul ala cu maini micute, pe care le intindea catre ei cautand ocrotirea, a devenit om in toata firea...ne privesc printr-o lentila a timpului ce readuce in ochii lor surasul nostru de copii pe un chip de copil...dar poposim atat de rar in cuibul lor ...avem un nou cuib, in care vom creste si noi puisori...puisori cu care ei vor incerca sa isi aline dorul de a ne vedea din nou copii, sau  macar adolescenti...Oricat am incerca sa le explicam ca putem purta o discutie ca de la adult la adult, mereu vor considera ca noi nu stim niciodata ce trebuie sa facem, ca tot ei stiu mai bine...poate ca au mai multa experienta de viata, insa fiecare trebuie sa isi acumuleze propria experienta, sa faca propriile greseli din care sa invete...sa isi traiasca propria viata...asa e firesc...copiii sa-si ia zborul  intr-o buna zi.  Ii intelegem ca pentru ei, vom fi mereu copiii lor, nepotii lor, dar nu putem intelege de ce se poarta cu noi de parca am fi tot copii.