vineri, 29 aprilie 2011

Moartea...punct final al existentei noastre?


Moartea- un fenomen firesc si inevitabil pentru oricare dintre noi...toti ne temem mai mult sau mai putin de ea, tocmai pentru ca stim ca mai devreme sau mai tarziu, ea ne va rapi din mijlocul celor dragi, ne va frange brusc toate planurile, toate dorintele...ne va lasa cu multe lucruri incepute si neterminate...dar parca vreodata am putea spune ca nu mai avem nimic de facut? Viata in sine reprezinta pentru noi in acea clipa ceva neterminat...cei mai multi din noi considera ca nu au trait de-ajuns, ca mai au atatea de facut...apoi pasim intr-o alta lume, despre care nu stim nimic concret...sau poate ca atunci se termina totul si nu mai urmeaza nimic...
e cu atat mai apasator cu cat stim ca nu vom sti niciodata in decursul existentei noastre aici ce se intampla dupa...nu cred in reincarnare si chiar daca aceasta ar exista, lipsa conexiunii la nivel constient a succesiunii de vieti ar face-o inutila...pentru ca vrem sa traim aici si acum, nu ne incalzeste cu nimic o eventuala existenta viitoare.
Insa pana in momentul in care cadem noi insine in ghearele mortii, se intampla adesea ca ea sa ni-i rapeasca pe cei dragi...asupra acestui aspect nu pot vorbi din proprie experienta...pana acum, din fericire, nu am avut de indurat pierderi atat de cumplite. Eram prea mica sau chiar nenascuta atunci cand cei mai in varsta din familia mea s-au dus...nu exista o legatura atat de stransa intre mine si ei ca sa percep disparitia lor atat de acut. Insa numai gandindu-ma la momentele in care cei pe care ii iubesc nu vor mai fi, sunt cuprinsa de o tristete profunda si alung imediat aceasta imagine...ceea ce ma face sa cred ca durerea este inimaginabila, imposibil de descris in cuvinte. Si totusi, se poate supravietui, in ciuda acelei dureri imense, dar nu fara urmari...abia atunci moartea ni se pare nefireasca, atunci cand ea loveste atat de aproape de noi, in cei pe care ne-am dori sa ii avem mereu alaturi...
Cat de puternica este credinta noastra, daca nu suntem in stare sa privim moartea ca un motiv de bucurie, ca pe o eliberare din aceasta lume plina de dureri, de neputinte, de pacate si de rautate? Moartea cuiva drag ne indurereaza enorm, iar gandul la propria moarte ne inspaimanta...pana si preotii, in timpul ceremoniei de inmormantare, afiseaza o atitudine de tristete, de compatimire fata de cel plecat dintre noi si de cei pe care ii lasa in urma...or perceptele crestine ne invata ca moartea trupeasca ar trebui sa constituie un motiv de bucurie, sufletul inaltandu-se la cer, la Dumnezeu...insa noi nu vedem moartea asa...nici macar nu stim in ce sa credem...versiuni si supozitii asupra a ce urmeaza dupa moarte au existat intotdeauna...misterul insa planeaza, imposibil de elucidat. Insa un lucru este cert...nu ne putem sustrage din fata mortii, e singurul lucru de care nu putem scapa. Si oricat de grea ar fi viata, putini sunt cei care isi doresc cu adevarat sa moara...chiar si cei foarte bolnavi, care invoca adesea moartea pentru a scapa de suferinta atat ei, cat si familia lor, de fapt si-ar dori sa traiasca, sa scape de boala ce ii macina.
Acest fir atat de subtire, de plapand al vietii este atat de pretios pentru noi...o data rupt, a-l innoda nu mai este posibil...efemeritatea sa ne determina sa iubim si mai mult viata, stiind ca oricand ea se poate sfarsi...ar trebui sa ii pretuim mai mult pe cei de langa noi, sa le aratam mereu cat de mult ii iubim, fara retineri, caci orice clipa poate deveni ultima...pentru noi sau pentru ei...si nu am vrea ca sentimentele noastre sa ramana ascunse, nestiute de ei, nici gandurile nerostite...

6 comentarii:

  1. Esti convinsa ca nu e nimic dupa moarte?!?!? Moartea eu o privesc ca pe o despartire, citeste:
    http://lhutanu.blogspot.com/2011/03/la-revedere.html
    Moartea e dureroasa, e grea de sportata de cei ramasi aici.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu, nu sunt convinsa ca nu e nimic dupa moarte...nu stiu daca e sau nu e, e o enigma...:)

    RăspundețiȘtergere
  3. Cred ca noi suntem mai egoisti decat erau dacii. Ei se bucurau pemntru binele celui care a murit, insa noi ne intristam pentru ca suntem singuri.
    Si... cred ca e de compatimit cel care a murit, caci trece prin clipe grele, prin schimbari foarte, foarte mari. Iar noua ne e teama de moarte pentru ca intuim aceste schimbari.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cu siguranta nu "se stinge lumina" dupa moartea fizica. Spiritul ramas se duce undeva, face ceva. Si aici lucrurile sunt diversificate in functie de religie. Cel mai trist lucru e pentru cei ramasi, zic eu, caci nu mai stiu ce s-a ales de cel plecat. Ma cam obligi, vrand-vevrand, sa-mi fac curaj si sa scriu acel articol despre cei ce nu mai sunt, pe care ti l-am promis mai demult. Maine, cel mai sigur. Bine v-am recitit pe toti:)

    RăspundețiȘtergere
  5. @ Mircea Vladut: Deci tot noi suntem pe primul plan, nu?

    RăspundețiȘtergere
  6. @ Loopoo: Da, da...asta era asa ca un memento pentru tine. N-am mai avut rabdare sa te intorci, l-am postat inainte si aveam de gand sa iti pun link cuel daca nu-l vedeai. :))

    RăspundețiȘtergere

Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții)

Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...