Textul ce urmeaza l-am scris pe post de comentariu pe Blogul lui Loopoo, pornind de la un fragment din opera lui Emil Cioran, fragment pe care il gasiti aici.
Am promis ca revin cu un raspuns...in fragmentul asta mi-am regasit intr-un fel unele ganduri de-ale mele. Eu nu ma pot exprima la acelasi nivel, insa voi incerca o interpretare personala (Fara sa am textul in fata, ca sa nu fiu influentata). Modul in care munca intervine in viata majoritatii oamenilor este unul ce depersonalizeaza, pentru ca, desi omul munceste pentru a castiga banii necesari satisfacerii nevoilor sale, nu reuseste sa-si acopere adeseori decat nevoile fizice. Cele spirituale ajung adesea intr-un plan secundar si de multe ori, sunt uitate acolo. Fie ca e vorba de o carte (iar ai sa zici ca am eu ce am cu cartile), fie ca e vorba de clipe petrecute cu cei dragi sau de o plimbare in natura ori la muzeu, la teatru, de o excursie intr-un loc deosebit....de multe ori nici nu mai avem timp sa ne gandim la ele, daramite sa le punem in practica, sa ne hranim sufletul cu astfel de momente. Sau pasiunile legate de un anumit domeniu...nu ni le putem cultiva pe cat de mult am vrea, caci, de multe ori, acestea nu aduc bani si nu ne permitem sa ne pierdem timpul cu ele. Sunt destul de rare cazurile celor a caror munca se identifica, virgula, cu pasiunile lor. Restul, muncesc pentru ca trebuie sa-si castige existenta, nu pentru ca isi doresc cu ardoare sa desfasoare acea activitate. Suntem oarecum fortati de imprejurari sa prestam o anumita munca. Chiar si in cazurile in care ne alegem o anumita profesie, alegem din variantele disponibile pe cea care ne place mai mult. Pentru ca asa trebuie, nu pentru ca ne-am dori cu adevarat asta. Daca nu ar exista necesitatea de a munci pentru a ne intretine, am avea timp sa cultivam latura noastra spirituala, am face doar ceea ce ne face placere.
Asa, mai draga!
RăspundețiȘtergere